Studio 69, de Liza Marklund

Jurnalista suedeză Annika Bengtzon intră într-un „joc” poliţienesc pentru a căpăta un job la un ziar. Mai exact, în momentul în care vede ştirea cu descoperirea cadavrului unei tinere femei într-un cimitir decide să dea de cap acestui asasinat şi în acest fel să intre cu fruntea sus, din spatele unei anchete ziaristice serioase, într-o redacţie. Zis şi făcut.

studio-69

Carte publicata in 2010 de Trei
Colectia Fiction Connection
Traducator: Laurentiu Dulman
Format: 130×200
Tip coperta: Brosata
Numar pagini: 504
ISBN: 978-973-707-413-3

Annika începe aşadar să pună indicii laolaltă, caută, „sapă”, devine implicată personal şi emoţional, desoperă legături ale cazului cu sus-puşii sistemului. Complotul este complex şi foarte bine construit. Pas cu pas, apar suspecţii potenţiali: un iubit respingător, un client de la clubul deocheat unde lucra victima, un politician ministerial. Acesta este de fapt unul dintre aspectele remarcabile ale unei cărţi care atinge un subiect nu prea des atins: ce fac unii politicieni suedezi atunci când nu fac politică.

Annika însăşi este un personaj puternic, remarcabil. Este neexperimentată şi acest lucru o încurcă deseori, fără însă s-o descurajeze. Felul uman în care intervievează tot felul de persoane în încercarea de a descoperi cine a ucis-o pe Josefin ajunge să-i aducă rezultate mai multe şi mai bune decât investigatorilor oficiali. Pe de altă parte, nu prea este luată în serios la locul de muncă, deh, este şi femeie şi tănără. Ca în multe alte locuri şi situaţii, printre colegi se găsesc şi din cei care trădează şi din cei cu care se pot lega prietenii trainice. Annika are din amândouă categoriile. Iar acasă, alte provocări: o mamă dificilă şi un iubit prea autoritar. Singura rază de iubire şi speranţă este bunica, personaj memorabil care o încurajează în permanenţă.

Marklund are meritul de a fi scris o carte credibilă. Personajul central luptă cu demonii comuni epocii pe care o parcurgem, personajele secundare o acompaniază în modul cel mai firesc, de la cunoscuţi ai celei ucise până la politicieni sau colegi de redacţie, scena generală tipic scandinavă este cât se poate de acaparatoare tocmai pentru că autoarea nu forţează, ci lasă lucrurile să se mişte în voie, în decorul natural, cu reacţiile previzibile ale oamenilor acelor locuri. Politicul adaugă, neîndoielnic, o tuşă specială naraţiunii, întrucât este incitant pentru orice cititor să descopere că răul îşi poate găsi sălaş şi printre cei mai toleranţi şi mai fericiţi dintre pământeni: nordicii. Chiar dacă este vorba doar despre ficţiune, Marklund o face plauzibilă.