Este greu să nu remarci în romanul Sub gheţar filonul poetic al celui care a scris şi poeme, şi piese de teatru, şi articole de presă, şi nuvele. Prolific, deopotrivă introvertit şi extrovertit în scrisul său unic, care i-a adus un Premiul Nobel în 1955, Halldor Laxness este acel tip de scriitor a cărui operă rămâne mereu de descoperit. Chiar parcursă în întregime, cere o altă reluare, o nouă recântărire, o urgentă reevaluare.
Povestea fără acţiune din Sub ghețar este o scufundare în imaginar, dar nu în starea de visare pe care o aduce de regulă astfel de reverie, ci ca într-o apă proaspătă şi rece, cristal de lucidă. Este o lectură-minune, transparentă şi în acelaşi timp brăzdată de acel „ceva” nordic care se traduce pentru cititorul obişnuit prin rutina capabilă de a înălţa. Mai exact, personajele trăiesc fastuos şi fabulous în interior, unde şi-au edificat palate cu simboluri, în timp ce la exterior bunul simţ şi munca simplă, onestă, fac fericirea veridică. Romanul mai este remarcabil printr-un aspect: un umor de cea mai bună calitate, care îl poate face pe cel ce lecturează „Sub gheţar” chiar să râdă în hohote şi să revină asupra pasajului, pentru a-l degusta pe deplin. Ansamblul este completat de nuanţe SF, ca bioinducţia sau comunicaţiile intergalactice, fără ca asta să transforme povestirea într-una sofisticat-preţioasă, greu de digerat. Dimpotrivă.
Totul porneşte de la accentul pe care Episcopul Islandei îl pune, în faţa unui mai tânăr coleg, asupra faptului că exploratorii lui Jules Verne au pornit spre centrul Pământului în celebra povestire via craterului gheţarului Snaefells. Mai mult, îi cere „să se pună în fruntea celei mai importante cercetări a faimosului munte, de la expediţia imaginară a scriitorului francez încoace”. Emisarul episcopului – numit pur şi simplu Embi – pleacă în zonă pentru una şi dă de altele: pastorul Jon nu şi-a mai încasat salariul de vreo două decenii şi pe deasupra a renunţat să mai îngroape morţii! La faţa locului, Embi mai descoperă că biserica este delapidată, închisă chiar de pastorul Jon, care se ocupă cât e ziua de lungă cu potcovitul cailor şi tot felul de munci manuale, uitând cu desăvârşire că menirea lui este aceea de a ţine slujbe religioase. De ce?
Misterul este omniprezent, susţinut chiar de vecinătatea masivă, de neocolit, a gheţarului însuşi, personaj abstract şi totuşi plin de o ciudată înrâurire asupra tuturor. „Se spune despre oamenii cu un al doilea văz că sufletul le părăseşte trupul. Asta nu se întâmplă din prima la gheţar. Dar dacă te uiţi a doua oară spre el, nu mai rămâne nimic din trup, ci doar sufletul, luminos, radios. Nu mai contează nimic în afara lui… Este ca şi cum muntele nu mai ia parte la procesele geologice”, conchide emisarul vrăjit, captat, perplex. Pastorul îi ţine isonul: „Încerc tot timpul să uit cuvintele. De aceea contemplu crinii de pe câmpuri, dar în mod special gheţarul. Dacă îl priveşti suficient de mult, vorbele încetează să mai aibă vreo însemnătate”.
Embi mai descoperă la Snaefells un alai de alte personaje la fel de stranii şi de marcate de copleşitoarea prezenţă a gheţarului, cum ar fi gazda pastorului, care face valuri de cafea şi coace şiruri nesfârşite de fursecuri, Dumnezeu ştie de ce, Jodinus, poetul complicat care în cea mai mare parte a timpului se ocupă de munci obişnuite (cum ar fi reparaţiile sau tâmplăria) şi care îşi adoră vechiul camion, doctorul Syngman, care „a patentat o metodă de a învia morţii” sau soţia dispărută a pastorului, despre sufletul căreia se crede că s-a transformat într-un peşte şi este bine conservat în gheţar. Din nou gheţarul!…
Şi o mostră de clasă scriitoricească: „Aceste conversaţii în linişte, cu lungi tăceri, seamănă cu inelele păstrăvilor, vizibile ici-colo în ape liniştite, pe înserat”.
Citiţi!
Romanul Sub gheţar, de Halldor Laxness poate fi cumpărat cu reducere de la Elefant, Libris sau eMAG.
