John Steinbeck – Către un zeu necunoscut, trad. Ioana Oprica, ed. Polirom, 2011
Către un zeu necunoscut chiar este o carte misterioasă. Am citit aproape toate romanele scrise de Steinbeck, dar trebuie să recunosc faptul că acesta este straniu, după cum îi este și numele. Zeul necunoscut se află în tot. Îl găsim în om, în pământ, în pădure, într-un stejar mare, într-o rocă verde dintr-o pădure de pini, în ploaia de cade necontenit, în strămoși. Cu toate astea, nu am putea spune exact de unde vine forța asta pe care autorul reușește foarte bine să o emane prin cuvintele sale, dar fără să ne dea o explicație limpede.
Cartea poate fi cumparata cu reducere de aici.
A reușit să creeze straniul credinței umane. Să ai un Dumnezeu și totuși, locul în care trăiești să emane un mister, o forță care te subjugă. Este vorba despre o vale sălbatică încă, unde Joseph Wayne se stabilește după ce plecase în căutare de pământuri. Aceste locuri pe care se stabilește el, și mai apoi frații lui cu familiile lor, înfloresc numai dacă este ploaie. Devin raiul pe pământ, motiv pentru care localnicii dau petreceri necuviincioase, pentru ploaia care nu contenește să se oprească, spre furia preotului satului.
Dar sunt și perioade de secete, parcă anunțate de locuri, de natură, când totul moare.
Joseph este personajul ce transmite o formă neomenească prin iubirea lui pentru pământ. ,,Își afundă piciorul în pământul moale și apoi exaltarea sa ajunse în punctul unei pofte strașnic de dureroase, curgîndu-i prin trup în șuvoaie fierbinți. Se azvîrli cu fața în jos, în iarbă, și își lipi obrazul de firele umede. Înșfăcă iarba umedă cu degetele, o smulse, și o apucă din nou. Coapsele i se izbeau cu putere de pămînt.” (p. 16)
El și celelalte familii ale fraților: Thomas și Rama cu copiii, Burton și soția, fratele mai mic Benjy și soția, câteva ajutoare, Juanito, iar mai apoi soția lui Joseph, Elizabeth și copilul lor, toți își construiesc casele sub un vechi stejar ce devine centrul și punctul de reper pentru Joseph. El și roca verde cu pârâiaș din pădurea de ulmi, care se află la ceva distanță de terenurile lor. Ele emană ceva nepământesc, ceva ce-l tulbură pe Joseph și-l depărtează de tot și de toți.
,,- Minți, Joseph. Crezi că ai fost tainic, însă te-am urmărit. Am văzut cum îi aduci prinosuri copacului. Am văzut cum te-ai făcut păgîn și te previn. Burton era tulburat și cuvintele îi ieșeau din gură unele după altele. Astăzi la amiază ai văzut mînia Domnului prevenindu-i pe necredincioși. A fost un avertisment, Joseph. Data viitoare, fulgerul o să lovească.” (p. 128)
Când Burton îi reproșează aceste lucruri, decăderea începuse deja. Unul dintre membrii familiei murise. Urmează și alții. Fiindcă locul emană, deopotrivă, bunătate când totul merge bine, dar și ceva de temut care nu aduce nimic bun.
,,După o vreme, se rezemă cu spatele de rocă și privi înspre inelul protector al copacilor negri. Se gîndi la ținutul din afara inelului, la dealurile mistuite, la salvia cenușă și prăfoasă. ,,Aici e un loc sigur, își zise el. Aici se află sămînța care va supraviețui pînă la venirea ploilor. Aici e inima ținutului și inima încă bate”.”( p. 209)
Cu o ultimă speranță, Joseph se atașează de locul misterios din pădure, de roca cu mușchiul verde – gălbui acum – și izvorul ce scade pe zi ce trece. Ariditatea, tristețea, moartea păzesc peste tot. Lipsa ploii este moartea însăși. Dar ce faci când nu renunți și aștepți o rază de lumină cu prețul morții? Să te sacrifici pentru ce?
O carte destul de răvășitoare. Prin fraze impresionate, imagini puternice, sentimente angoasante scoase la iveală, forțe misterioase (poate inspirate din realitate). Eu am o relație cu fiecare carte de-a lui Steinbeck, trec printr-o paletă de stări atunci când îi citesc romanele, dar trebuie să recunosc faptul că acesta m-a mișcat mult, un roman transcendental.
Emilia Zăinel
