Sunt, probabil, foarte puţine biografii atât de spectaculoase, controversate şi pline de sensuri umane cum este cea a lui Chaplin şi a saltului din sărăcia insuportabilă a unui cartier londonez până la statura de simbol al cinematografiei mondiale. Tocmai pentru că propria viaţă îi poate „bate” cu uşurinţă oricare dintre filmele care l-au făcut star internaţional, dar şi pentru că amintirile pe care Chaplin, în vârstă de 75 de ani, le-a lăsat fluviu, fără prea multă „şlefuire” şi documentare (garantând astfel suflul de autenticitate şi generând empatie), cartea Viața mea trebuie citită. În primul rând de tinerii care tot visează marele succes, apoi de adulţi (dintre care unii, panicaţi că nu l-au atins, se întorc spre munţi de cursuri de dezvoltare personală) şi, nu în ultimul rând, de vârstnicii tuturor învăţămintelor.
Tatăl lui Chaplin a murit alcoolic, iar mama a suportat greu, cu multe accese de nebunie, sărăcia care a copleşit familia. Direct şi fără menajamente, liderul incontestabil al comediei cinematografice de mai târziu pune un reflector necruţător pe o copilărie aspră, care nu a făcut decât să-l ambiţioneze, şi pe o adolescenţă turbulentă şi tulburată, în care nu doar supravieţuirea a contat, ci şi afirmarea. În acest membru al unei comunităţi care în principiu nu avea nicio şansă socială stăteau „ascunşi” un actor de dimensiuni colosale, un scriitor, un compozitor şi un regizor cum nu au fost până la el şi, evident, nu vor mai fi.
Dar până la a da de veste lumii despre sâmburele de genialitate care avea s-o amuze pentru următoarea sută de ani (şi mai departe), Chaplin trebuia să-şi depăşească o condiţie mizeră; aici intervin în lectură amintirile primilor ani de brutalitate a copilăriei, pe care poate mulţi autori le-ar fi lăsat deoparte, apoi scene ale unei adolescenţe desprinse parcă din Dickens (sărăcie fără leac, tată absent când nu era beat, mamă aproape nebună, viaţă pe străzi), tablouri succesive de un dramatism sfâşietor, cu care autobiografia îl copleşeşte pe cititor.
Fără să vrem, gândim că dacă povestea vieţii lui Edith Piaf nu ar fi fost scrisă de sora ei, ci de ea însăşi, ar fi fost mult mai tulburătoare (în condiţiile în care este de-a dreptul dramatică!) şi am fi regăsit aceleaşi coordonate. Şi asta pentru că, revenind la Viaţa mea, se remarcă emoţia evocării personale, greutatea resentimentelor încă păstrate faţă de o lume şi un timp pe care le-a depăşit atât de greu şi cu un preţ atât de mare (în primul rând al amintirilor amare).
Explicabil sau nu, în funcţie de percepţia cititorului, Chaplin nu dăruieşte în Viața mea lectura cu partea strălucitoare de mai târziu a vieţii sale. Poate pentru a perpetua legenda, poate pentru a nu devoala secretele unei ascensiuni fulminante, în timp relativ scurt, de la un comediant de duzină la cel mai de succes entertainer pe care l-a văzut această lume. „Declicul”, momentul acela de cotitură şi de „aliniament al astrelor” cu omul, care scoate genialitatea din sâmburele său în văzul întregii lumi, este tratat în carte „en passant”, ca şi cum cel mai important pentru septuagenarul ce se evocă pe sine a rămas doar începutul crud, nemilos, a tot ceea ce avea să devină statut de star mondial, puf şi reflectoare. În schimb, dăm de lumea filmului şi de inegalabila pecete pe care Chaplin şi-a pus-o asupra ei încă din zorii cinematografiei. Plus întâlniri memorabile cu Gandhi, Churchill, H.G. Wells şi prezenţa unor mari actori ca idolul femeilor Douglas Fairbanks ori „logodnica Americii” Mary Pickford. Nu în ultimul rând, Chaplin nu se sfieşte să spună că era un timid şi un introvertit, precum şi un obsedat de detalii şi control.
Chiar dacă nu relevă un mare scriitor, romanul Viața mea poartă semnătura Charles Chaplin, unul dintre cei care au plecat în lume de cel mai jos şi au ajuns cel mai sus… şi asta este suficient pentru oricine crede într-un vis pe care să şi-l poată construi.
Cartea Viaţa mea, de Charles Chaplin se găsește cu reducere la Elefant, Libris, Nemira, eMAG sau Cărturești.
