Viaţa unui prost, de Ryunosuke Akutagawa

Oricât ar putea părea de straniu, la aproape un secol de când Ryunosuke Akutagawa îşi scria „testamentul” în cartea intitulată Viaţa unui prost, lumea este la fel de însingurată chiar dacă defilează în era comunicării. Poate de aceea această mărturisire a calităţii de „posedat de demonii secolului” poate fi mai actuală ca oricând. În fond, câţi neadaptaţi însinguraţi nu continuă să se sinucidă şi în acest mileniu al conectării fiecăruia cu întreaga lume?

viata-unui-prost

Carte publicata in 2010 de Curtea Veche
Colectia Byblos
Traducator: George T. Sipos
Format: 130×200
Tip coperta: Brosata
Numar pagini: 164
ISBN: 978-973-669-904-7

Publicată postum, Viaţa unui prost constituie, aşadar, o ultimă privire a unui autor remarcabil asupra propriei abordări a vieţii. De foarte tânăr, încă din facultate, Akutagawa s-a plictisit şi nu şi-a mai dorit altceva decât dizolvarea fiinţei sale în literatura pură. Face această declaraţie dintru început, în capitolul de deschidere, în care urcă o scară „model vestic” până la etajul doi al unei librării. Pe măsură ce afară se întunecă, el citeşte pe rând numele de pe rafturi. Apoi, în timp ce coboară, îi vede pe oamenii de la parter ca pe lumea adevărată, „umbrită şi măruntă”. Aici intervine un gând extrem, care sintetizează întreaga credinţă a lui Akutagawa: „Un singur rând al lui Baudelaire face mai mult decât întreaga viaţă”. Pentru cei ce ştiu despre ce vorbeşte autorul, este simplu să întrevadă aici dorinţa unui om de a se disipa în iluzia mult mai satisfăcătoare decât realitatea, de a se ridica deasupra pulsului material, într-un plan al purităţii de neatins. Acesta este, de altfel, epicentrul unei cărţi de o tulburătoare melancolie şi de un romantism incurabil.

Alte 50 de piese, pe lângă cea de început, vin să completeze un tablou al resemnării placide. Interesant de menţionat este faptul că însinguratul a dus, în paralel, o viaţă convenţională într-un domeniu care i-a facilitat numeroase interacţiuni: a avut un contract cu un ziar, care i-a asigurat securitate şi stabilitate. Cu atât mai pregnantă apare această voce de final care demonstrează că, în ciuda faptului că nu s-a izolat, Akutagawa a perceput viaţa reală ca pe o hologramă şi în final s-a sinucis pentru că nici măcar medicamentele cu care „se droga” nu mai reuşeau să-l ducă în starea de „a face pace” cu faptul că viaţa este alcătuită din realităţi. Ca urmare, a dus cât a putut acel „al doilea eu” atât de diferit, până când acesta a preluat conducerea, silindu-l să trăiască mei mereu între lumină orbitoare şi întuneric fără scăpare. Aceste consideraţii apar în capitolul în care autorul se vede în faţa unui magazin care are în vitrină un manechin; Akutagawa se întreabă cât din acea păpuşă se regăseşte în el însuşi.

Viaţa unui prost pune şi problema nebuniei, ca o posibilă cauză a acestei inadaptabilităţi la lumea înconjurătoare. Argumentaţia porneşte de la teama pe care autorul a avut-o toată viaţa de a nu călca pe urmele mamei sale, bolnavă psihic. Apoi, într-o zi în care şi-a dat seama că nu mai are nicio conexiune cu lucrurile din jur şi că nu-şi va potoli niciodată setea de absolut, Akutagawa şi-a curmat zilele, nu înainte de a lăsa acest testament literar în miezul simbolistic al căruia, recunoscut sau nu, mulţi contemporani s-ar putea regăsi.