Cartea din spatele filmului

Dune (2021)

Povestea a apărut întâi pe bucăți, într-o revistă, între 1963 și 1965. Șase decenii mai târziu, deșertul lui Frank Herbert a strâns opt premii Oscar, în două filme.

🎟️ Adaptare oficială, făcută cu drepturile cărții.

🎬 Ecranizat

Dune

Regia
Denis Villeneuve
Cu
Timothée Chalamet, Rebecca Ferguson, Oscar Isaac, Josh Brolin, Stellan Skarsgård, Zendaya, Jason Momoa, Sharon Duncan-Brewster
Anul
2021
Premii
6 premii Oscar (imagine, montaj, muzică originală, scenografie, sunet, efecte vizuale), din 10 nominalizări; „Dune: Partea a II-a” (2024) a câștigat 2 premii Oscar (sunet, efecte vizuale)

Despre ce e vorba

Arrakis e o planetă acoperită în întregime de deșert, cu viermi uriași sub nisip și cu un popor, fremenii, care știe să trăiască acolo unde apa se măsoară cu picătura. Tot sub nisipul acela se află mirodenia, singura substanță care face posibilă călătoria între stele. Cine ține Arrakisul ține comerțul întregii galaxii.

Împăratul tocmai a dat planeta familiei Atreides, luând-o de la Harkonneni, dușmanii lor de secole. Ducele Leto Atreides își duce acolo familia, consilierii și soldații, știind foarte bine că darul e o capcană. Fiul lui, Paul, are în plus o moștenire pe care n-a cerut-o: mama lui, Jessica, face parte din Bene Gesserit, un ordin de femei care au lucrat generații la rând asupra liniilor de sânge și care au semănat pe Arrakis profeții despre un venit de departe. Paul începe să viseze deșertul înainte să-l vadă.

Filmul

Denis Villeneuve a făcut filmul în două părți, cu acordul studioului, și a spus-o de la început: „Dune” (2021) acoperă aproximativ prima jumătate a romanului, iar „Dune: Partea a II-a” (2024) restul. Premiera primei părți a avut loc la Festivalul de la Veneția, în afara competiției, într-o versiune de 155 de minute, cu Timothée Chalamet în Paul, Rebecca Ferguson în Jessica, Oscar Isaac în ducele Leto și Josh Brolin în Gurney Halleck.

E o adaptare fidelă ca intrigă și foarte liberă ca formă. Villeneuve mută povestea din cap pe ecran: acolo unde Herbert scrie ce gândesc trei-patru personaje în aceeași scenă, filmul construiește imagini mari, sunet gros și tăcere. Academia Americană de Film i-a dat șase premii Oscar — imagine, montaj, muzică originală, scenografie, sunet și efecte vizuale — și l-a nominalizat la alte patru, între care cel pentru cel mai bun film și cel pentru scenariu adaptat. Partea a doua a mai luat două statuete, pentru sunet și pentru efecte vizuale, și a fost nominalizată la cel mai bun film, imagine și scenografie.

Cum se vede azi

Ritmul e lent și asumat. Primele patruzeci de minute sunt aproape numai pregătire: politică, familie, instrucție militară, iar acțiunea propriu-zisă vine târziu. Cine intră așteptând o aventură spațială rapidă va simți lungimea; cine are răbdare primește, în schimb, o lume care chiar pare veche de zece mii de ani.

Sunetul e partea care îmbătrânește cel mai greu. Vocile Bene Gesserit, bubuitul viermilor și muzica lui Hans Zimmer sunt făcute pentru sală mare sau pentru căști bune; pe boxele telefonului se pierde jumătate din film. Imaginea lui Greig Fraser merge invers decât ne-am obișnuit în science-fiction: puține culori, mult beton, soare alb, costume care arată purtate.

Un lucru pe care îl observă mai ales cititorii: filmul nu explică aproape nimic. Nu există voce care să ne spună ce e Landsraadul, ce fac Mentații sau de ce nu se trage cu arme de foc. Herbert avea pentru asta anexe și un glosar de zeci de pagini. Villeneuve a ales să te lase să prinzi din mers, ca într-o țară străină.

Cartea

„Dune” a apărut întâi pe bucăți, în revista Analog, între decembrie 1963 și mai 1965, în două serii — „Dune World” și „The Prophet of Dune” — și abia apoi ca volum, în 1965, la editura americană Chilton. A luat primul premiu Nebula pentru roman acordat vreodată și a împărțit premiul Hugo pe 1966 cu romanul lui Roger Zelazny.

E o carte groasă, cu ritm de roman politic: intrigi, trădări, negocieri, religie folosită ca armă și o planetă descrisă până la ultimul detaliu al circuitului apei. Herbert a scris-o după ce a documentat dunele de nisip de pe coasta statului Oregon, iar ecologia nu e decor, e motorul poveștii. Urmează „Mesia” (1969), „Copiii Dunei” (1976), „Împăratul-zeu al Dunei” (1981), „Ereticii Dunei” (1984) și „Casa Capitulară Dune” (1985).

Autorul

Frank Herbert (1920–1986) s-a născut la Tacoma, în statul Washington, și a lucrat ani buni ca reporter și redactor la ziare de pe coasta de vest, înainte să trăiască din scris. A debutat în science-fiction în 1952, cu o povestire, și până la „Dune” publicase un singur roman. A fost primit postum în Science Fiction Hall of Fame, în 2006.

De ce merită văzute amândouă

Filmul îți dă scara: cât de mare e un vierme, cât de mic e un om în fața unei furtuni de nisip, cât de apăsător e un palat gol. Cartea îți dă celălalt capăt: ce se petrece în capul oamenilor în timp ce își zâmbesc unul altuia. Sunt două plăceri diferite din aceeași poveste.

Ce s-a schimbat la ecranizare

Fără spoilere despre final.

  1. Filmul din 2021 e doar jumătatea cărții. Villeneuve a tăiat romanul în două de la bun început. Prima parte se oprește cam pe la mijlocul cărții, iar „Dune: Partea a II-a” (2024) duce povestea mai departe. Cine citește cartea după primul film află ce urmează cu doi ani înainte.
  2. Gândurile ies din cap. Herbert scrie o bună parte din roman din interiorul personajelor: în aceeași scenă afli ce calculează Paul, ce bănuiește Jessica și ce ascunde doctorul Yueh. Filmul renunță aproape complet la asta și lasă informația pe seama privirilor și a tăcerilor.
  3. Liet-Kynes, altfel. Ecologistul imperial de pe Arrakis, personaj masculin în carte, e jucat în film de Sharon Duncan-Brewster. Rolul e și mult scurtat: în roman, Kynes ține o parte importantă din explicația ecologică a planetei.
  4. Fără anexe și fără citatele Irulanei. Fiecare capitol din carte începe cu un fragment atribuit prințesei Irulan, iar la final romanul are un glosar și anexe despre religia, ecologia și istoria Arrakisului. Nimic din toate acestea nu ajunge în primul film; Irulan apare abia în partea a doua.
  5. Mai puțină politică, mai multă imagine. Negocierile dintre Casele imperiale, Ghilda Navigatorilor și Bene Gesserit ocupă în roman zeci de pagini de dialog. Pe ecran, ele devin câteva scene scurte, iar restul se înțelege din context.
⚠️ Diferențele de final (spoilere)
  1. Unde se termină cartea față de filme. Romanul merge până la duelul dintre Paul și Feyd-Rautha Harkonnen, la căderea împăratului Shaddam al IV-lea și la înțelegerea prin care Paul o ia de soție pe prințesa Irulan, păstrând-o pe Chani alături de el. Ultima replică a cărții îi aparține lui Jessica, care îi spune lui Chani că istoria le va numi soții pe amândouă.
  2. Chani, în filmul al doilea. „Dune: Partea a II-a” schimbă finalul: în loc să accepte târgul, Chani se desparte de Paul și pleacă singură în deșert. În roman nu există această ruptură, iar relația lor rămâne intactă la final.
  3. Jihadul. Cartea se încheie cu Paul conștient că nu mai poate opri războiul sfânt pe care îl vor duce fremenii în numele lui — tema întregului volum următor, „Mesia Dunei”. Primul film sugerează doar atât, prin viziunile lui.

Citești întâi sau vezi întâi?

Vezi întâi filmul, citește apoi cartea. E unul dintre puținele cazuri în care ordinea aceasta ajută: imaginile lui Villeneuve îți dau geografia și scara, iar romanul îți explică pe urmă tot ce filmul a refuzat să explice. Dacă te apuci întâi de carte, ai răbdare la primele o sută de pagini.

Pe Bookuria, despre asta

Comentarii

Încă niciun comentariu. Spune-ne ce crezi!

Vrei să spui ce crezi? Comentariile se scriu din contul gratuit de cititor.

Sursele acestei fișe