Cartea din spatele filmului

Mizerabilii (2012)

Filmul nu adaptează romanul lui Hugo, ci musicalul făcut după el. Diferența explică aproape tot ce lipsește din cele o mie cinci sute de pagini.

🎟️ Adaptare oficială, făcută cu drepturile cărții.

🎬 Ecranizat

Mizerabilii

titlul original: Les Misérables

Regia
Tom Hooper
Cu
Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Amanda Seyfried, Eddie Redmayne, Helena Bonham Carter, Sacha Baron Cohen, Samantha Barks
Anul
2012
Premii
3 premii Oscar (actriță în rol secundar – Anne Hathaway, machiaj și coafură, mixaj de sunet), din 8 nominalizări; 3 Globuri de Aur în 2013 (film muzical sau de comedie, actor – Hugh Jackman, actriță în rol secundar – Anne Hathaway)

Despre ce e vorba

Franța, după căderea lui Napoleon. Jean Valjean iese din ocnă după nouăsprezece ani de muncă silnică — cinci pentru o pâine furată, restul pentru încercările de evadare — și descoperă că hârtia galbenă de fost condamnat îi închide toate ușile. Un episcop îl primește totuși în casă, iar gestul acela, urmat de altul și mai neașteptat, îi schimbă viața.

Valjean își face alt nume și ajunge un om respectat. Pe urmele lui rămâne însă inspectorul Javert, pentru care legea e singura formă posibilă de morală. Pe drum intră Fantine, o muncitoare rămasă fără slujbă și cu un copil de întreținut, fiica ei Cosette, crescută de niște hangii care o folosesc ca servitoare, și, mai târziu, un grup de studenți republicani din Paris care pregătesc o răscoală.

Filmul

Un lucru de lămurit din prima: filmul lui Tom Hooper nu adaptează direct romanul, ci musicalul de scenă al lui Claude-Michel Schönberg și Alain Boublil, jucat din 1980 în Franța și din 1985 la Londra. De acolo vin structura, personajele păstrate și cele tăiate, și toate melodiile.

Hugh Jackman e Valjean, Russell Crowe e Javert, Anne Hathaway e Fantine, Amanda Seyfried e Cosette, Eddie Redmayne e Marius, iar Helena Bonham Carter și Sacha Baron Cohen îi joacă pe soții Thénardier. Marea decizie tehnică a producției a fost înregistrarea cântatului pe platou, în timpul filmării, în locul metodei obișnuite în care actorii cântă întâi în studio și apoi mimează. De aici vocile răgușite, respirația auzită și plânsul în mijlocul frazei muzicale.

Academia Americană de Film i-a dat trei premii Oscar, din opt nominalizări: machiaj și coafură, mixaj de sunet și premiul pentru actriță în rol secundar, pentru Anne Hathaway. Tot pentru rolul Fantinei a luat și Globul de Aur, la ceremonia din 2013, unde filmul a mai câștigat premiul pentru cel mai bun film muzical sau de comedie și pe cel pentru actor în aceeași categorie, pentru Hugh Jackman.

Cum se vede azi

Filmul e făcut din prim-planuri. Hooper ține camera la câțiva centimetri de fața actorilor în cele mai multe numere muzicale, ceea ce funcționează extraordinar în două-trei scene și obosește în restul. Cine iubește musicalul de scenă poate resimți lipsa spațiului: pe scenă, aceleași cântece au distanță, decor, mișcare de grup.

Cântatul în direct rămâne argumentul principal. Nu e cea mai curată interpretare vocală posibilă — iar partitura lui Javert cere un bariton cu alt fel de pregătire decât are Russell Crowe —, dar e cea mai aproape de joc actoricesc. Monologul Fantinei, filmat într-un singur plan lung, e exemplul care a convins Academia.

Ce ține cel mai bine după mai bine de un deceniu: decorurile murdare, costumele și machiajul. Parisul sărac din film arată a loc în care chiar trăiesc oameni, nu a scenă luminată.

Cartea

„Mizerabilii” a apărut în 1862 și e unul dintre cele mai lungi romane din literatura europeană: peste o mie cinci sute de pagini în majoritatea edițiilor, împărțite în cinci părți. Hugo îl scrisese în mare parte în exil, pe insula Guernsey, unde a stat aproape cincisprezece ani după lovitura de stat din 1851.

Cartea nu e doar povestea lui Valjean. Hugo oprește acțiunea ori de câte ori vrea și scrie zeci de pagini despre bătălia de la Waterloo, despre canalizarea Parisului, despre argoul lumii interlope, despre viața într-o mănăstire sau despre istoria instituției judiciare. Pentru unii cititori acestea sunt partea cea mai bună; pentru alții, motivul pentru care cartea stă neterminată pe noptieră. Există ediții integrale și ediții prescurtate — merită verificat ce cumperi.

Autorul

Victor Hugo (1802–1885) s-a născut la Besançon și a fost, pe rând, poet, dramaturg, romancier și om politic. A fost ales în Academia Franceză în 1841. După 1851 a plecat în exil, întâi în Jersey, apoi în Guernsey, și s-a întors la Paris abia în 1870, după căderea Imperiului. A scris „Notre-Dame de Paris” (1831), „Pedepsele” (1853), „Contemplațiile” (1856) și „Nouăzeci și trei” (1874).

De ce merită văzute amândouă

Musicalul concentrează în două ore și jumătate ce la Hugo se întinde pe ani de lectură, și o face cu zece-douăsprezece melodii pe care le reții din prima. Romanul îți dă, în schimb, ce niciun film nu poate: motivele. De ce fuge Valjean, de ce nu poate Javert să gândească altfel, de ce era Parisul anului 1832 gata să explodeze.

Ce s-a schimbat la ecranizare

Fără spoilere despre final.

  1. Nu e ecranizarea cărții, ci a musicalului. Între roman și film stă spectacolul lui Schönberg și Boublil, din 1980. Tot ce e tăiat, mutat sau simplificat vine, în majoritatea cazurilor, de la scenă, nu de la Tom Hooper. Cine caută o adaptare directă a lui Hugo trebuie să se uite la alte versiuni.
  2. Digresiunile lui Hugo dispar complet. Waterloo, canalizarea Parisului, argoul, mănăstirea, discuțiile despre justiție și despre credință — sute de pagini din roman, care nu sunt acțiune, ci eseu. Pe ecran nu rămâne nimic din ele, iar cartea își pierde astfel jumătate din substanță.
  3. Douăzeci de ani strânși în două ore. Romanul acoperă perioada dintre 1815 și 1833, cu salturi mari de ani și cu capitole întregi de context istoric. Filmul leagă episoadele prin cântece și trece peste ani într-o tăietură de montaj, ceea ce face ca unele relații să pară mult mai rapide decât în carte.
  4. Baricadele nu sunt Revoluția Franceză. O confuzie frecventă, pe care filmul nu o lămurește: răscoala studenților e insurecția republicană din iunie 1832, de la înmormântarea generalului Lamarque, nu Revoluția din 1789. Hugo explică asta pe larg; musicalul o presupune știută.
  5. Personaje topite sau scoase. Familia Thénardier are în roman mai mulți copii, iar Gavroche are frați pe care îi întâlnește fără să știe cine sunt. Figuri importante din carte, ca domnul Gillenormand, bunicul lui Marius, sau prietenii lui Marius din grupul Prietenii Abecedarului, sunt reduse la câteva replici sau eliminate.
⚠️ Diferențele de final (spoilere)
  1. Javert. După ce Valjean îi cruță viața pe baricadă și refuză să-l omoare, inspectorul rămâne cu o contradicție pe care nu o poate rezolva: legea îi cere să aresteze un om pe care îl știe acum mai drept decât ea. Se aruncă în Sena. Filmul păstrează episodul, dar îl dă ca solo muzical pe un parapet, în loc de monologul interior de câteva pagini din carte.
  2. Baricada și Marius. Aproape toți studenții mor pe baricadă, inclusiv Gavroche, împușcat în timp ce strânge cartușe. Marius e rănit și scos de Valjean prin canalele Parisului — secvența pentru care Hugo scrie întâi un capitol întreg despre istoria canalizării.
  3. Finalul lui Valjean. Valjean se retrage din viața lui Cosette, convins că trecutul lui de ocnaș i-ar strica fiicei căsătoria, și se stinge singur. Marius află abia în ultimul moment, de la Thénardier, că Valjean e cel care l-a salvat. În film, scena morții se încheie cu un cor al celor dispăruți; în roman, Hugo o termină cu o piatră de mormânt fără nume, pe care ploaia a șters ce scria.

Citești întâi sau vezi întâi?

Vezi întâi filmul, dacă nu ai citit romanul. E cea mai rapidă hartă a poveștii și îți fixează cine cu cine e. Apoi deschide cartea — într-o ediție integrală, nu prescurtată — și ia-o pe îndelete: o mie cinci sute de pagini nu se citesc într-o vacanță, dar se citesc toată viața.

Sursele acestei fișe