Editorial: Psihologii merg la psihoterapie?

Daca faceti parte din categoria de persoane care considera ca a fi psiholog inseamna a nu avea probleme tin sa va contrazic.

Psihologul, ca orice alta persoana, are probleme si cauta tratament personal. Acest tratament poate fi din motive personale, din motive legate de formare, sau din ambele motive.

Desi mult prea simplificate pentru o profesie in care personalul si profesionalul sunt aproape inseparabile, imi permit sa incerc sa patrund psihologic motivatiile terapeutilor de a beneficia de propria terapie.

Majoritatea psihologilor vin la terapie pentru ca sunt puternic raniti si au nevoie de ajutor pentru a putea activa in mod obisnuit.

Documentandu-ma din punct de vedere statistic am gasit numeroase studii care imi intaresc experientele in tratarea clientilor terapeuti. Dintre studiile gasite amintesc:

1988 – Norcross, Strausser-Kirtland si Missar;
1983 – Prochaska si Norcross;
1978 – Kelly, Goldberg, Fisher si KilKowski;
1971 – Henry, Sims si Spray;
1965 – Wispe si Parloff.

Rezultatele acestor studii indica faptul ca profesionistii in domeniul sanatatii mintale au apelat la terapie in principal din motive personale (de la 50 la 60%).

Desi multi dintre noi, psihologii, avem nevoie de a intra in procesul terapeutic sunt si rezistente care servesc ca motive pentru a nu initia acest proces.

Dintre motivele majore subliniez:

Terapeutii considera ca autoanaliza este suficienta;
Sunt ingroziti de regresia personala precum si de a ceda controlul altcuiva;
Rusinea este un inhibitor puternic;
Terapeutii care sunt ferm convinsi de eficienta terapiei sunt exact cei care au cel mai adanc inradacinate dubii cu privire la aceasta.

Multe persoane m-au intrebat care sunt problemele noastre, ale psihologilor, si au ramas surprinse cand le-am raspuns ca problemele de viata ale terapeutilor inglobeaza intreaga gama cunoscuta – divort, aventuri, alcoolism, avorturi, decese, conflict marital, depresie, stres, conflicte interpersonale, conflicte cu familia de origine, droguri, nevoia de autointelegere etc.

Cu privire la acest lucru Burton spunea intr-un mod optimist: “Important este sa imbunatatesti problemele de viata distincte, iar pentru aceasta trebuie sa fii tu insuti om, ceea ce inseamna sa ai probleme ca oricine altcineva.”

In incheiere as vrea sa specific ca terapeutii sunt asociati cu o vulnerabilitate careia ii sunt atribuite estimari de valoare. Imaginea mitologica a terapeutului ranit este prezenta nu numai in sensul in care pacientul/clientul are un terapeut in el insusi, dar si in sensul in care exista un pacient in fiecare terapeut.

De multe ori psihologii sunt acuzati de a fi interesati mai degraba de patologie decat de sanatate. As spune ca acest lucru este pe jumatate adevarat. Psihoterapeutii sunt atrasi de polaritatea sanatate-boala atat in ceilalti, cat si in ei insisi.

Consider ca psihoterapeutul care cauta ajutor pentru el insusi prin apelarea la psihoterapie dovedeste cea mai mare capacitate de a-si ajuta pacientii, in vreme ce acela care isi neaga nevoile nu face decat sa-si dovedeasca slabiciunea.

In acest articol m-am straduit sa arat ca si psihoterapeutii sunt afectati aproape identic ca cei care cauta servicii de sanatate mintala.

Oamenii sunt tentati sa isi imagineze ca psihoterapeutii experimentati sunt imuni impotriva obstacoleleor vietii.

Pentru a-l parafraza pe Freud, psihoterapeutii poseda o abilitate speciala, dar dincolo de aceasta suntem in mod inevitabil oameni.

Sper ca am raspuns celor care s-au aratat curiosi cu privire la acest subiect, iar daca sunteti interesati de psihologie, dezvoltare personala va invit sa comandati din “meniul” nostru.

Psiholog Hortensia Stefan