Istoria Urâtului, ediţie îngrijită de Umberto Eco

În opoziţie cu istoria fascinantă şi obsesivă a frumosului, Umberto Eco se (şi ne) întreabă dacă urâtul îşi are totuşi locul în ochii privitorului. Aşadar, un întreg concept este „întors pe dos”, alertă pentru toţi cei care cred că „artă” este obligatoriu şi definitiv închis în „frumos”.

Incitanta călătorie începe în negura timpurilor. De pildă, martiriul lui Hristos are un capitol dedicat. În Evul Mediu, acest episod a fost descris ca un moment al durerii omeneşti. Descrierea „împarte scena” cu efectele cinematografice ale filmului lui Mel Gibson şi, după părerea autorului, în timp ce pentru creştini aceste înfăţişări au putere maximă de impresionare, nu acelaşi lucru s-ar putea spune în cazul budiştilor.

istoria-uratului

Carte publicata in 2014 la Editura RAO
Numar pagini: 456
ISBN: 978-973-717-173-3

O altă parte a lucrării tratează „urâţenia” din spatele frumuseţii femeii din antichitate până în Baroc. Mai exact, ilustrând cu anumite picturi de secol XVIII sau XIX, Eco pune problema mesajului femeilor lui Giacomo Grosso, din „Supreme Meeting”, chipuri şi trupuri frumoase, pe jumătate dezbrăcate, acoperite cu flori, dar care în realitate sunt creaturi ale Satanei, un adevărat pericol pentru morală şi orânduire. Chiar forţa lor de seducţie este arma care arată că puterea femeilor poate stârni teamă. Pe de altă parte, Martial le punea la colţ pe femeile în vârstă cu cuvinte dure acum vreo două mii de ani: „Umblaţi cu o frunte mai ridată decât sobele voastre/Crocodilul de Nil are o gură mai fină decât a voastră”. I-a dat replica Lucretia Marinelli, în 1591, spunând că „prin comparaţie, toţi bărbaţii sunt mai urâţi decât femeile”.

În viziunea lui Eco, la capitolul urâţenie se înscrie cu majuscule şi ideea că unii oameni le sunt inferiori altora. Şi ilustrează acest tip de hidoşenie cu cartea poştală antisemită a fascistului Gino Boccasile, comentând că „trăsăturile, vocea şi acţiunea «urâţilor» evrei au devenit semne ale diformităţii morale a antisemitului”. Odată cu apariţia lui Picasso, Eco menţionează „Avangarda şi triumful urâţeniei” pentru a demonstra victoria definitivă a artei care poate ridica şi cel din urmă subiect la rang de modă. Pentru asta alege sute de imagini care împânzesc cartea şi concluzionează că „urâţenia poate fi repusă în drepturi prin portretizare artistică”. Nu în ultimul rând, urâţenia poate fi „ispăşită” prin frumuseţe interioară, prin relaţii umane calde şi alegeri personale în conformitate cu o scară a valorilor… frumoasă. Mesajul este completat de „Portretul unui bătrân cu nepotul său”, al lui Domenico Ghirlandaio, care vrea să spună că mai presus de toate modele şi canoanele, dragostea tot oarbă rămâne; bătrânul cu faţa deformată pare cel mai frumos şi mai înţelept bunic în ochii plini de încântare ai nepotului.