Fuseseră două săptămâni dintre cele mai imprevizibile – Rafa Nadal pierduse în prima zi, Roger Federer şi Maria Şarapova fuseseră eliminaţi în ziua a treia, iar Serena Williams nu răzbătuse până la treburile serioase de la finalul turneului – iar turneul de la Wimbledon 2013 urma să se termine prin haosul şi criza din mintea lui Andrew Barron Murray. Când Murray, la serviciu cu avantajul celor două seturi şi al conducerii cu 5-4 în decisiv, ajunsese la 40-0 pentru a avea șansa a trei mingi de campionat, exista o voce lăuntrică ce-i spunea: „Andy, eşti pe cale să câştigi la Wimbledon. Eşti pe cale să devii primul campion britanic cu pantaloni scurţi, primul britanic ce va ridica deasupra umerilor trofeul de la epoca lui Fred Perry încoace.” Până la urmă, de fapt acea voce îi spunea: cine îşi pierde serviciul pe iarbă de la 40-0? Serios, cine poate fi într-atât de nesăbuit încât să facă una ca asta? Mark Hodgkinson
Ziua în care Andy Murray a câştigat la Wimbledon a fost momentul în care şi-a schimbat întreaga viaţă, precum şi ziua în care m-am gândit: „Nu va mai trece mult timp până când îi vom spune Sir Andy.“ Murray joacă acum la un cu totul alt nivel. Boris Becker
