Căderea miturilor (recenzie la cartea “Jurnal rusesc”, de John Steinbeck)

John Steinbeck – Jurnal rusesc, trad. Petre Iamandi, Ed. RAO, 2010

Cumpara cartea cu reducere si transport gratuit de aici.

John Steinbeck a fost în atenția voastră de multe ori deoarece am tot recenzat cărți de-ale lui. Nu pe toate, dar am le-am citit aproape pe toate care s-au tradus la noi. Printre acestea, am mai citit doar o carte de non-ficțiune, Călătoriile mele cu Charley, o poveste despre cum a colindat autorul America într-o rulotă, alături de Charley, câinele său.

Cartea de față, așa cum spune și titlul, e un jurnal rusesc, scris după o vizită pe care Steinbeck a obținut-o cu mare greu în Uniunea Sovietică, după Al Doilea Război Mondial, când Rusia se reconstruia. El, împreună cu fotograful binecunoscut, Robert Capa, au plecat la Moscova pentru a realiza un reportaj cât se poate de obiectiv despre modul de viață al rușilor, dar mai ales a celor din colhozurile Uniunii Sovietice. Ei au fost în Moscova, au vizitat Stalingradul, traiul țăranilor de acolo, au zburat înapoi la Moscova ca de acolo să ajungă la Kiev (fiindcă numai din Moscova se pleca spre alte orașe, infrastructura fiind distrusă între localități), unde au ospătat bine și și-au făcut o imagine și mai clară despre viața celor care au rămas în urmă, femei și copii, puțini bărbați și aceia mutilați de război. Case distruse, orașe unde mai poate fi admirat doar molozul, lupta pentru mâncarea pe cartelă, magazinele cu produse de lux, metodele de economisire a benzinei de către șoferi și îmbogățirea acestor într-o lume unde lipseau mijloacele de transport, tablourile lui Stalin în orice colț priveai, etc.

Și ca povestea să fie și mai interesantă, pe lângă dramatismul realității sovietice, Steinbeck povestește deseori despre viața alături de Robert Capa. Un fotograf ce a cărat zeci de role-film și aparate grele, care era cel mai nefericit în această călătorie din cauză că rușii urau fotografii, pe când notițele luate nu valorau foarte mult. Astfel că de multe ori i s-a interzis să fotografieze. Cea mai amuzantă mi s-a părut metoda lui Capa de a citi cărți (care erau rare, după cum se știe), și anume prin furtul oricărei cărți, pe care susținea că le lua cu împrumut, dar nu le mai returna niciodată. Dar nici Steinbeck nu a stat mai bine, și despre el aflăm picanterii de la partenerul de călătorie. În plan mai intră și Șmarski, delegatul rus care i-a însoțit peste tot și cu care deseori aveau diferențe de opinii.

De la Kiev ajungem în Georgia unde suntem introduși în alt fel de viață, diferită de ceea ce întâlniseră până acum. Georgia frumoasă, cu climă caldă, cu mâncarea bună și tradițiile interesante, cu casele de recuperare de pe malul Mării Negre, cu literatura vie, părere nestrămutată a georgienilor despre Roosevelt, indiferent în ce colț al Uniunii Sovietice ai fi mers.

”... de fapt nu contează ce-a fost Roosevelt. Ca om. Ceea ce contează e că numele lui e peste tot un simbol al înțelepciunii, al bunătății și al înțelegerii. În mintea oamenilor din lumea întreagă, Roosevelt a încetat să mai fie persoană și a devenit principiu. Iar cei care îl atacă acum, cei care îi atacă memoria, nu-o pătează deloc numele, ci pur și simplu demonstrează cât sunt de meschini, de lacomi, de egoiști și de stupizi. Numele lui Roosevelt nu poate fi atins de mințile înguste și de mâinile murdare.” (pp. 98-99)

Reveniți în Moscova, frigul se instalase repede, chiar dacă se aflau în septembrie. Datorită sărbătorilor și manifestărilor publice, oamenii au aglomerat străzile Moscovei, iar cei doi au fost nevoiți să se acomodeze cu lumea nocturnă. ”Muzeele erau atât de pline, încât nu aveai cum să pătrunzi înăuntru. Teatrele și cinematografele dădeau și ele pe dinafară. Nu exista clădire pe care să nu fie cel puțin un tablou imens al lui Salin, al doilea ca mărime fiind cel a lui Molotov.” (p. 226)

Mi-a plăcut foarte mult relatarea lui Steinbeck, chiar dacă vorbește despre un trecut îndepărtat. Efortul său a adus la cunoștință în acea vreme viața de zi cu zi a oamenilor din Uniunea Sovietică, regulile (cele de care s-au lovit, evident), obiceiurile trainice care sunt sigură că mai există și azi, dar și dărnicia lor și deschiderea față de străini. Ce au realizat ei a fost o încercare de rupere a barierei formată din credințele greșite de ambele părți, America despre ruși și viceversa. Cu toate astea, citesc în aceste vremuri cartea, când conflictul dintre Rusia și America (și nu numai) este în toi, în timp ce din reportaj extragem realitatea, faptul că nimeni nu dorește război și că este întotdeauna pacea este de preferat. Sperăm ca așa să fie!

Cumpara cartea cu reducere si transport gratuit de aici.

Emilia Zăinel