Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

„În noaptea deschiderii galeriei, am purtat un cercel de Tanguy și unul de Calder, ca să-mi demonstrez imparțialitatea între suprarealiști și arta abstractă”, spunea în 1942 cea care avea să fie supranumită „amanta artei moderne”. Este vorba despre Galeria „Art of This Century”, prin care o femeie fascinantă, controversată și care avea să-și construiască un renume pe cont propriu, Peggy Guggenheim, dădea ocazia suprarealiștilor – și nu numai lor – să se exprime în miezul New York-ului. Ce a făcut-o unică? Maniera în care a ales să trăiască public, fără inhibiții și fără bariere, într-o lume în care afirmarea femeilor era total dependentă de calitatea lor de neveste.

Colecționară pasionată și patron al artelor, Peggy și-a creionat în epocă un portret care a urmărit-o pe tot parcursul îndelungatei ei vieți. A făcut corp comun și a sprijinit din toate puterile cubismul, suprarealismul și expresionismul, reunind cele mai importante colecții de la începutul secolului trecut. Și într-o zi s-a apucat să scrie despre experiențele în mijlocul acestei lumi de excentrici geniali. Iar povestirile din Confesiunile unei dependente de artă sunt exact ca ea: savuroase, fără inhibiții, fără pudibonderie într-un univers în care oricum nu are ce căuta așa ceva.

Atrasă ca un magnet de avangardiștii comunității de artiști francezi, moștenitoarea lui Benjamin Guggenheim, pierit în naufragiul Titanicului, a devenit boema epocii. Prin cartea ei avem cu toții ocazia, în calitate de cititori cu gustul educat, să plonjăm în anii de început, incredibili, ai unor Picasso, Duchamp, Man Ray sau Dali, pe care Peggy i-a colecționat cu îndârjire, presărându-și cu amoruri tumultuoase parcursul printre acești oameni care erau departe de ceea ce aveau să devină (Max Ernst sau Jackson Pollock fiind doar două exemple). Așa cum vea să facă mai târziu Edith Piaf cu Yves Montand sau Charles Aznavour, Peggy le-a dat multor artiști ocazia de a se exprima „în liga mare”. Iar flerul ei s-a dovedit infailibil.

La prima… citire, femeia Peggy a fost o obsedată de sex, o mamă denaturată, o vanitoasă nesigură, rând pe rând filantroapă de scară mare și zgârcită demnă de pana lui Moliѐre. În compania artiștilor, rareori s-a rezumat la a le contempla… intelectul. Întrebată câți soți a avut, a răspuns tot printr-o întrebare (relevantă): „Doar ai mei sau și ai celorlalte?”.

Ca și cum ar fi vrut dinadins să arate că strălucirea vieții ei a fost dată de compania ilustră pe care a promovat-o, Peggy și-a numit lucrările din colecție „copii”, în timp ce copiii proprii nu au beneficiat nici pe departe de atâta afecțiune. Mai mult, nu era deloc vreo frumusețe – a încercat fără succes să-și opereze nasul prea mare, pe care și-l detesta, rezultatul fiind că toate ieșirile în public erau la adăpostul ochelarilor de soare. Pe de altă parte, însă, ceea ce povestește trebuie perceput sb semnul rezervei – Peggy a avut întotdeauna tendința de a-și edifica propriul mit…

Una peste alta, ce poate fi mai atrăgător și mai captivant nu doar pentru iubitorii de artă, ci și pentru amatorii de povești despre destine magice, uluitoare, decât confesiunile, chiar subective, ale cuiva „din interior”? Și nu orice interior, ci acela al lui Picasso…