P. F. Thomése – Copilul-umbră, trad. Andrei Anastasescu, ed. Humanitas, 2008
P. F. Thomése s-a născut (1958) la Doetinchem, în Olanda. Copilul-umbră a apărut în 2003, după moartea fiicei sale, Isa. Această carte i-a adus succesul în Olanda, fiind nominalizat la premiul IMPAC Dublin Literary Award.
Se spune despre carte că ar fi meditație, poem în proză, eseu – combinate. Mie mi s-a părut că seamănă cu un jurnal al durerii, un jurnal metafizic nu foarte greu de înțeles, destul de greu de acceptat, totuși. Isa, fiica lui care a murit la vreo 4-5 săptămâni de la naștere, este obiectul trăirilor interioare pe care a ales să le facă publice.
Pasajul acesta ”Cuvânt lipsă – Unei femei care-și îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Dar cum se numesc tatăl și mama unui copil care a murit?” scos în evidență de editori vrea să stabilească de la început granița de la care pornim în intimitatea scriituri. Nu este vorba despre o descriere narativă a întâmplării nefericire, mai degrabă o incursiune în trăirile interioare ale autorului care a simțit nevoia să spună lucrurile sub formă metafizică.
Thomése a criticat, la sfârșitul anilor ’90, autorii olandezi care folosesc intimitatea în scrierile lor, denunțând intimitismul în literatură. A fost rândul lui să fie criticat în 2003, după apariția Copilului–umbră.
Cartea autobiografică conține mai multe pasaje lungi, ca niște scurte eseuri meditative legate de viață în general. Am să redau câteva mai jos, să vă faceți o idee:
”Dispare starea de îndrăgostire odată cu ființa iubită?
Unde se duce dragostea când trupul mort e ars și prefăcut în scrum? Se refugiază în asemănări. Trupul a fost luat de pe pământ, nu și tot ce amintește de el.” p. 17
”Să fie de vină traducerea?
Viața noastră stă închisă asemeni unei cărți din care am citit o vreme. Acum, când vrem s-o deschidem din nou, nu mai găsim pagina la care eram. Încercăm să citim la întâmplare un pasaj, dar nu, nu recunoaștem nimic, de parcă am fi nimerit într-unul din acele romane rusești în care personajelor li se tot schimbă numele. […]
Poate că nu asta e cartea noastră, trebuie mai întâi să ne amintim ce citisem de fapt.
Sau nu facem, oare, decât să privim cartea cu alți ochi, astfel încât toată povestea ni se pare neverosimilă?”
O carte de aproximativ 100 de pagini care se citește ușor, dar nu se uită la fel de ușor. Mi-a plăcut foarte mult, m-a sensibilizat foarte tare și o recomand cu dragă inimă. Poate nu celor care au pierdut un copil. Așa cum spune autorul, nu găsim aici răspunsuri la durere, la cum să treci peste moartea copilului tău.
Emilia Zăinel
Cartea poate fi cumparata si online, de aici.
