De ce ne este frică (recenzie la cartea “Povestea lui Orișicine” de Philip Roth)

Povestea lui Orișicine – Philip Roth, trad. Fraga Cusin, ed. Polirom, 2007

Cartea poate fi cumparata cu reducere de aici

Philip Roth (81 de ani) este un scriitor evreu excepțional care s-a retras din scriitură de câțiva ani. A câștigat foarte multe premii importante, îi lipsește doar Nobelul pe care sper să-l ia în cele din urmă (după multe nominalizări).

Am citit mai multe romane de el, ”Povestea lui Orișicine” nu se numără printre cele de top, în opinia mea, dar mi-a plăcut mult și acest roman, chiar dacă, de fapt, el vorbește despre ceva tragic. Despre slăbiciunea trupului uman. Despre boala care îți fură ani din viața, decăderea trupului fiind unul dintre primele lucruri de care ne temem.

Prin acest personaj, care nu are nume, așa că îl vom numi Orișicine, ni se prezintă următoarea idee: boala este a oricărui om, orișicine poate cădea victimă, indiferent dacă este rege sau cerșetor.

Cu toate astea, Roth nu se apleacă asupra extremei de jos a bolii, acea de a se instala la tinerețe și a nu mai dispărea niciodată. El vrea să scoată în evidență că, indiferent de lucrurile bune sau rele ce ni se întâmplă în viața, oricând poate pândi boala, începând de la operații mai simple, precum apendicita sau hernia, și până la operații pe cord, suntem pasibili de toate.

Prima experiență a lui Orișicine cu spitalul are loc în tinerețe, când tatăl său încă mai avea magazinul mic cu bijuterii și mărci de ceasuri bune pe care le căutau evreii. Hernia este prima operație, urmată ani mai târziu de apendicită acută.

Nici în viața de zi cu zi, personajul nu a făcut mai bine, cu toate că a avut la dispoziție toate resursele necesare. Ajuns în publicitate, având numeroase aventuri cu asistente medicale și nu numai, trei căsnicii ratate, cu doi băieți străini de el și o fată, singura alinare, sfârșind să predea pictură bătrânilor bolnavi dintr-un sat de vacanță la malul mării.

”Cât timp putea urmări fluxul și refluxul, venind și plecând, fără ca el să-și amintească, așa cum putea oricine, pierdut în reverie cu ochii la infinitul de apă, că viața i se dăruise lui, ca oricui, la întâmplare, din întâmplare și numai o singură dată, fără nici un motiv cunoscut sau cognoscibil? ” p. 165”

Ca oricui, o șansă la viață i s-a dat, însă el a ales să profite de acea șansă mai mult decât trebuia și, în ciuda mulților bani, aventurile nu l-au ajutat prea mult, la final, când a tras linie. Singur, doar cu mândria unui copil din cei trei.

Până și de fratele său, Howie, s-a depărtat, el având tot ce nu a avut el: foarte mulți bani, o soție credincioasă, patru copii frumoși, sănătate. Mai ales sănătate.

”Îl ura pe Howie din pricina sănătății sale excelente. Îl ura pe Howie pentru că niciodată în viața lui nu fusese internat într-un spital, pentru că nu știa ce-i aia boală, pentru că trupul lui nu purta nicăieri urma unui bisturiu și nici nu i se instalaseră pe artere șase stenturi metalice plus un sistem de alarmă cardiacă implantat în torace, numit defibrilator, un cuvânt care, când l-a auzit prima oară rostit de cardiologul lui, îi era necunoscut și suna nevinovat ca o piesă de la sistemul de transmisie al unei biciclete”. p. 132

O lecție de viață de care, sper eu, o să ținem cont. Până la zicala ”Viața-i doar una, nu?”

Emilia Zăinel