Cu cinci luni în urmă am scris câteva rânduri despre un personaj care a impresionat, locuitor al unei comune de pe malul drept al Argeşului, un om respectat în satul cu porecle, acolo unde toţi, rude şi nerude, îl strigau Unchiul Marin. Încălcăm regulile deontologiei publicistice şi notăm numele integral: Marin Popescu.
Ţăran din tată-n fiu şi din mamă-n fiică, cu palmele crăpate şi mânjite de pământ şi verdeaţă, şugubăţ şi băutor de ţuică, cultivator de roşii şi fasole verde, cititor înrăit de poezie clasică, fascinat de Coşbuc şi Goga, Unchiul Marin a murit. Nici tânăr, nici bătrân. Nici aşteptat, nici neaşteptat. Nici vesel, nici trist. S-a stins într-o zi caniculară de iulie a anului dat de Dumnezeu – 2014.
Am fost şi noi la înmormântare. Rude, cunoscuţi şi necunoscuţi au umplut ograda Unchiului Marin. Dincolo de jale, taifas rural la priveghi. Reconstituiri şi amintiri cu el şi fără el. Se vorbea despre moarte şi proasta recoltă de poame. Despre pământ şi preţul la mărar. Despre răceala porcilor şi incompetenţa veterinarului. Despre impozite şi taxe la percepţie. Despre şanţuri şi proasta canalizare. Despre muieri rebele şi fete nemăritate. Despre bătrâni neputincioşi şi medicamente scumpe. Despre nunţi şi alţi morţi. „L-am trimis pe Marin la spital să se facă bine şi s-a întors în sicriu”, repeta continuu soţia Gheorghiţa. Preotul a dat semnalul. Unchiul Marin a fost dus în biserică. Satul după el. Apoi a fost urcat pe coastă, la cimitir. Satul după el. În predica sa, preotul a spus: „Cu trei săptămâni înainte de tragedie, am intrat în această casă. Ştiam că memorase multe versuri din Coşbuc şi Goga, dar atunci a preferat, nu ştiu de ce, să-mi recite poezia «Moartea lui Fulger»”.
„Pe Fulger mort! Pe-un mal străin/ L-a fulgerat un braţ hain!/ De-argint e alb frumosu-i port/ Dar roş de sânge-i albul tort/ Şi pieptul gol al celui mort/ De lănci e plin”
În schimb, un nou cititor, produs al realităţii noastre fascinante
Un fost student de-al nostru, am putea spune (cu asta ne mândrim) un discipol în ale jurnalismului, ne-a relatat întâmplarea lui din această vară. Reproducem cu exactitate povestea şi, ca să eliminăm orice suspiciune, asigurăm cititorii că este reală sută la sută.
„Într-o seară mă plimbam cu un prieten prin Cişmigiu. Ne-am aşezat pe o bancă. Priveam plutirea haotică a bărcilor pe lac. La un moment dat se apropie două fete, frumoase şi cochete. Cer permisiunea să se aşeze pe banca noastră. Le facem loc. Intrăm în vorbă. Se prezintă: eu sunt A şi ea e M. A vorbeşte cu mine şi M cu amicul meu. Am început să discutăm despre multe şi amestecate. Firesc, am întrebat-o ce o pasionează mai mult. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns că este înnebunită după literatură şi că citeşte foarte mult. «Să ştii că am luat Bac-ul din iunie cu media 7», a mai spus A, printre altele. «Frumos!», am zis eu şi apoi am întrebat: «Ştii cine a scris Poarta Sărutului?». S-a gândit câteva clipe şi a răspuns, sigură pe ea: «Ooo, dragă, crede-mă, am început să citesc romanul, dar nu l-am terminat. Din nefericire nu am reţinut numele autorului. Dar să ştii, după ce termin cartea, ţi-o dau şi ţie. Este fascinantă acţiunea!». Ca să mai întreţin dialogul pe această temă, i-am sugerat un nume de prozator: «E posibil s-o fi scris Liviu Rebreanu?». «Daaa, ai dreptate, Liviu Rebreanu este autorul!»”.
Plâns şi râs. Sau râs şi plâns. Atât! Nimic mai mult!
Alexandru Calmâcu
