În aval de râul Argeş, pe malul drept, la 41 kilometri de Bucureşti, se află Hotarele, localitate administrată de judeţul Giurgiu. În partea sudică a ei, în ultimele trei decenii, satul Scărişoara a fost înghiţit de comună şi a devenit un fel de cartier rural. Casele bătrâneşti şi noi, cu puţine sau excesiv de multe odăi, cu stucaturi modelate după o reţetă arhitectonică inexistentă, formează o privelişte care nu supără ochiul, dar nici nu-l fascinează. Ţăranii de aici sunt zarzavagii din tată-n fiu şi din mamă-n fiică. Ei poartă aceleaşi pălării de fetru, cu panglică şi boruri înguste, din primăvară şi până-n toamnă. Cămăşile, din câte am observat, le schimbă doar duminica, de sărbători sau la principalele evenimente de viaţă – nunţi, botezuri, înmormântări. Morala, sau atitudinea lor faţă de mersul vieţii, este una simplă, raţională şi încrâncenată, autohtonă precum cea din „Moromeţii”, nepoluată de înfluenţa urbană.
Localnicii nu se cunosc după onomastica din cărţile de identitate, ci după porecle. Mari probleme o au şi autorităţile în a-i identifica pe unii sau pe alţii. De pildă: Nelu lui Găinaţ sau tuşa Ioana care-l ţine pe Găinaţ; Costică al lui Ficat (din cauza gălbejelii de pe faţă); „alde” Chioru (a pierdut un ochi de la o schijă); Bebe al lui Mărfar (căra legumele ţăranilor la piaţă); Nicoleta lui Mutu (fiindcă nu vorbeşte, deşi are glas); ai lui Coaică (supranumele vine de la regionalismul „cojoaică”, o specie de pasăre mică din familia ciocănitoarei); fetele lui Creangă din Tei (a căzut dintr-un tei); „alde” Smintitu (vorbeşte de unul singur când sapă); Gherghina lui Lambă (o deviere de la „lampă”. Omul avea una singură în toată casa, care îi şi funcţiona). Şi multe, multe atele.
Un detaliu important este faptul că unii localnici, foarte puţini la număr, cât degetele de la cele două mâini, nu au porecle. În sat sunt preţuiţi diferit. Din această categorie face parte Unchiul Marin. Toată lumea îi spune aşa, deşi cei mai mulţi nu au niciun grad de rudenie cu personajul. La rândul său, Unchiul Marin se adresează la toţi şi la toate cu apelativul „nepoate” sau „nepoată”.
După o zi de muncă la câmp ne regăsim cu Unchiul Marin la magazinul lui Buşte (prescurtarea de la „buştean”). Este locul de refugiu al bărbaţilor din sat, ca să mai scape de gura muierilor. Pe motiv că se duc după o pungă cu orez, evadează la câteva fericite şi nu puţine beri, chiar dacă acasă au butoaie cu vin şi bidoane cu ţuică. Unchiul Marin, aflat într-un grup de bărbaţi, ne vede şi ne face cu mâna. Ne apropiem. Mai întâi mă prezintă tovarăşilor de bere: „El e nepotu’ ce-o ţine pe aia mare a lu’ Greceanu. Băiet isteţ, deşi socru-su nu l-a vrut că nu are maşină şi fumează”. Aplecări aprobatoare din cap şi zâmbete cu subînţeles, schiţate de buze groase şi subţiri, umede şi înmiresmate de lichide. Apoi ni se adresează: „Măi, nepoate, cine a zis «Mor multe şiraguri de clipe,/ Şi nimeni nu-mi bate la poartă,/ Când vremea-mi aşterne pe suflet/ Cenuşa ei aspră şi moartă.»?”. Întrebarea ne-a luat puţin pe nepusă masă, dar am răspuns imediat: „Goga, unchiule, Octavian Goga!”. „Băiat deştept acest Goga!”, a concluzionat, cu un of în inimă, Unchiul Marin. Apoi către un tânăr din grup: „Băi, ştirbule, i-a auzi aici «Vin neguri, cu noaptea pe umeri,/ Şi bezna mă ’nghite, nătângă, /Şi viforul vine, păgânul,/ A viselor aripi să-mi frângă.» Ce zici?” În loc de răspuns a primit un rânjet ca dintr-un cabinet de psihiatru.
În 1972, când Argeşul, crâncen, s-a revoltat peste case şi câmpuri, toţi sătenii urcau în poduri sacii cu grâne şi făină. Unchiul Marin punea la adăpost numai cărţile de suflet.
Unchiul Marin a făcut doar şase clase de şcoală.
Alexandru Calmâcu
Redactor șef Editura Universităţii din Bucureşti (EUB)
