Una dintre cele mai autobiografice cărţi ale lui V.S. Naipaul, Enigmatica sosire este construită din patru secţiuni în care se reflectă atât călătoriile naratorului din colonia britanică Trinidad până într-un satuc din Anglia, dar şi dintr-o stare de spirit în alta.
„Cea mai rafinată carte a lui Naipaul de până acum.” – Chicago Tribune
„Concluzia este atât dureroasă, cât şi dătătoare de curaj: singurul antidot pentru distrugere – a viselor, a realităţii – este amintirea. Cu elocvenţa unui scriitor, Naipaul îşi aminteşte.” – Time
V.S. Naipaul (n. 1932 la Chaguanas, Trinidad) este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. După ce a studiat literatura la Oxford, acesta s-a stabilit la Londra, de unde s-a preocupat de cea mai mare pasiune a sa, scrisul. Este un autor prolific, care a publicat volume precum: Maseurul mistic (1957, John Llewellyn Rhys Memorial Prize), Strada Miguel (1959, Somerset Maugham Award), O casă pentru domnul Biswas (1961), Măscăricii (1967, W.H. Smith Award), Într-un stat liber (1971, Booker Prize), La cotul râului (1979), O viaţă pe jumătate (2001). În 2001 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
Mai jos va oferim un fragment care speram sa va bookure si sa va determine sa cititi cartea.
Fragment:
Lăptarul şi familia sa plecară pe neobservate, fără zarvă. În săptămâna asta erau acolo, vizibili, stăpâni pe casă şi grădină; în următoarea, locuinţa era goală, devenise din nou o casă pur şi simplu şi parcă îşi recăpătase ceva din caracterul ei de vilă de vacanţă de la ţară.
Dar se produseseră şi schimbări mai mari. Administratorul fermei se pensionase; nu mai putea fi văzut făcându-şi rondul în Land-Rover, cu câinele. Ferma încăpuse pe alte mâini. Activitatea se înteţise: tractoare noi, maşini agricole mai multe, lume mai ocupată.
Iarna ce păruse că bate în retragere atât de devreme reveni în forţă. Dar, până la urmă, veni şi primăvara autentică. Ea afectase şi grădina lui Jack. Totuşi – deşi de jur-împrejur, pe drumul de turme şi pe şosea, lucrurile se mişcau vioi, cu tractoare model nou, în culori mai vii – pe terenurile lui Jack nu se vedea nicio sărbătorire omenească a primăverii, nimic din ritualurile la care mă aşteptasem.
Gardul viu, stropit cu noroi şi tuns toamna, izbucni în viaţă, cum li s-a întâmplat şi merilor, arbuştilor şi tufelor de trandafiri; dar nicio mână nu le controla. Nici urmă de curăţat şi legat; nici urmă de plivit; nicio activitate în seră. Nu se muncea la straturile de legume: vedeai acolo petice împrăştiate de iarbă verde, rădăcini şi răsaduri stinghere. Nimeni nu răsturna brazda în parcela de dincolo de păducelul bătrân. Din coşul căsuţei lui Jack ieşea fum, în timp ce grădina i se sălbăticea. Doar raţele şi gâştele beneficiau în continuare de îngrijire.
Peste tot domneau activitatea şi schimbarea. Vilişoara roz adăpostea acum un alt cuplu, oameni tineri de douăzeci şi ceva de ani. Bărbatul nu lucra în grajdul de vite. Era mai degrabă un lucrător agricol generalist, semăna cu alţi muncitori aduşi de noua administraţie. Toţi erau tineri, lucrătorii aceştia noi, educaţi până la un punct, poate unii cu diplome. Se îmbrăcau cu grijă – hainele, stilurile noi de îmbrăcăminte aveau importanţă pentru ei. Nu erau cine ştie ce prietenoşi. Poate se străduiau să reprezinte seriozitatea şi modernitatea noii administraţii sau doreau cu tot dinadinsul să arate că, deşi lucrau ca muncitori agrari, nu făceau neapărat parte din această categorie.
Bărbatul din căsuţa roz avea un automobil nou sau relativ nou. Când era frumos după-amiaza, soţia lui făcea băi de soare în grădina ruinată, nepăsătoare că i se vedeau sânii. Era o femeie scundă, cu şolduri masive. Silueta nu-i era avantajată de stilurile de modă recente pe care le respecta: o făceau să pară greoaie, prost proporţionată, oarecum absurdă. Într-o zi, mi-a fost sorocit să văd cum rochiile lungi ale unei alte epoci, cu talia înaltă şi îngustă şi şolduri-amforă, i-ar fi venit de minune, ar fi făcut din ea o făptură voluptoasă. Am simţit că asta era părerea ei despre sine, o femeie teribil de dezirabilă, şi că băile de soare din ruina aceea de grădină, grija pentru ceea ce mi s-a părut la început a fi un trup greoi şi flasc erau lucruri pe care era încredinţată că le datora frumuseţii ei. Maşina nouă, hainele alese cu grijă ale soţului ei – şi astea erau omagii similare.
Oameni noi, de asemenea tineri, ocupaseră celelate două căsuţe din rândul lui Jack de pe fundul văii. Mături noi, care făceau curăţenie bună. Săpară ambele grădini cu tot ce mai rămăsese în ele, nivelară pământul şi semănară iarbă.
Grădina lui Jack era sălbăticită.
Într-o zi, am întâlnit-o pe soţia lui Jack lângă casă. Mi-a spus, vorbind despre noii ei vecini, dar neschiţând niciun gest care s-o trădeze:
– Ai văzut, dragă? Peste tot, gazon.
Întorsătura asta de frază, ironia, au fost pentru mine o surpriză. Niciodată nu-mi închipuisem că soţia lui Jack ar fi capabilă de aşa ceva; dar, pe de altă parte, o considerasem – iar ea păruse mulţumită să fie privită astfel – doar un apendice al lui Jack.
– Şi caii, adăugă ea.
Cei din căsuţa din mijloc posedau un cal.
– Ce mai face Jack? am întrebat-o.
– E bine, să ştii. Lucrează din nou.
– Are multe de făcut în grădină.
– Crezi? se miră ea.
Ca şi cum aş fi rostit un neadevăr. De ce o fi dorit să nege un lucru atât de evident? Stăteam chiar în dreptul grădinii. Pomenisem de ceva ce, după ea, n-ar fi trebuit adus în discuţie? Aruncam un blestem asupra unui om bolnav?
Căci Jack era bolnav. Chiar dacă ea spunea că lucra din nou, nu era bine. Intermitent, pe tot parcursul verii, uneori neîntrerupt, timp de două-trei săptămâni, chiar şi în zilele însorite pe care în anii precedenţi le-ar fi sărbătorit muncind în grădină, gol până la brâu, dintr-unul din hornurile căsuţei sale se înălţa fumul, ca un simbol al bolii lui, ca un semnal al frigului ce-l poseda pe omul bolnav în odăiţa sa. Asta în timp ce noii muncitori de la fermă, bărbaţi tineri cu neveste tinere, cutreierau câmpurile vaste cu noile lor tractoare şi, după muncă, ieşeau la plimbare în automobilele lor noi sau relativ noi.
Soţia lui Jack comenta schimbările cu delicateţe şi ironie. Părea, însă, din ce în ce mai dispusă să accepte că lui Jack îi venea tot mai greu să-şi menţină controlul asupra slujbei, casei şi grădinii sale şi că propria-i şedere aici se apropia de sfârşit.
Într-o zi, el opri maşina în dreptul meu. Îl vedeam pentru întâia oară de astă-toamnă. Faţa parcă-i era ceruită. Cuvântul acesta îl cunoşteam din cărţi. Dar, până acum, când vedeam pentru prima dată ce paloare caracteristică descria pe o faţă albă, nu-i înţelesesem cu adevărat sensul. Dispăruse tot bronzul de pe chipul lui Jack, tot soarele la care se expusese trudind în grădină. Pielea lui netedă şi moale parcă avea textura şi falsa culoare a fructelor date cu ceară; ca şi cum un fard – bunăoară la o prună – i-ar fi acoperit pielea naturală. Barba îi era îngrijit tunsă. Dar până şi ea avea ceva cerat, ceva de ceară. Nu rosti multe cuvinte: formule de salut, de amiciţie, de îmbărbătare. Ochii lui, altădată neastâmpăraţi, erau acum calmi. Ceară. Fumul ieşi încontinuu pe hornul căsuţei sale toată toamna şi iarna; apoi se opri.
Aleea care urca dealul până la noul hambar şi cobora apoi către case şi către vechile clădiri ale fermei, aleea paralelă cu perdeaua de protecţie de fagi şi pini şi cu gardul viu din trandafiri sălbatici şi păducel devenise denivelată şi spartă. Cu uşurinţă puteai să faci o entorsă umblând pe ea. Primăvara, noua administraţie a fermei începu s-o repare.
Într-o săptămână apărură oameni şi utilaje şi un strat negru, egal, de asfalt amestecat cu pietriş fu aşternut pe drum în câteva zile. Culoarea neagră şi finişul impecabil păreau noi şi nenaturale pe lângă smocurile de iarbă de pe margini. Dar pătura de asfalt turnată atât de rapid era menită să dureze; ca o garanţie a acestui fapt, pancarta galbenă a drumarilor fu plasată pe şoseaua publică, la intrarea pe aleea proaspăt asfaltată, tăiată în formă de săgeată, indicând direcţia.
Mie nu-mi plăcea schimbarea. Aveam impresia că ameninţă ceea ce găsisem şi tocmai începusem să pătrund şi să-mi însuşesc. Nu-mi plăceau agitaţia nouă, maşinile noi, tunsul mecanic al gardului viu de trandafiri şi păducel, după care plantele arătau răvăşite. Şi nu doream ca stratul de asfalt de pe alee să dăinuiască.
Căutam în el crăpături şi impurităţi şi nădăjduiam că micile abraziuni şi eroziuni provocate de apă se vor extinde şi vor face imposibilă – fantezia depăşea aici logica – turnarea de către utilaje a unei noi mixturi asfaltice. Îmi dădeam seama, fireşte, că fantezia mea era fantezie; deşi ruinele de tot felul între care era aşezată ferma aminteau de vremelnicia realizărilor omeneşti, munca oamenilor mai avea şi alt aspect. Oamenii reveneau, insistau, făceau şi refăceau. Cât de mici au fost caravelele care au traversat Atlanticul, tulburând nemişcarea istorică de partea cealaltă a lumii; ce puţini oameni pe vasele acelea minuscule şi cu ce resurse limitate; abia de puteau fi băgaţi în seamă. Dar s-au mai dus o dată. Au schimbat pentru totdeauna harta lumii de pe acele meleaguri.
Aşa că, deşi stratul de asfalt era strivit ici-colo de roţile tractoarelor, care creau şănţuleţe, deşi apa de ploaie, scurgându-se pe deal în jos, dibuia orice fisură, orice crăpătură din şănţuleţe, şi dizloca fragmente minuscule de asfalt dintre pietricele, săpând apoi şi mai adânc în suprafaţa afânată, iar marginea neregulată a acestei suprafeţe era subminată de apa ce se scurgea în torente mici (miniaturi ale marilor torente a căror relicvă era valea noastră) între crusta neagră, tare, şi pământul moale, acoperit de iarbă, cu toată prezenţa acestor amănunte care mă îndreptăţeau să cred că aleea ar putea fi redusă din nou la condiţia precară, pietroasă în care o găsisem la început, totuşi ea fu reparată şi apoi iarăşi reparată şi rezistă iarna întreagă, o iarnă cumplită în acel an.
În ziua de Crăciun se declanşă viscolul, vântul suflând dinspre nord-vest. Ieşind din casă după-amiaza devreme, am observat că zăpada fusese măturată de vânt în perdeaua de protecţie. Deci, lângă alee, se afla acum un perete de zăpadă; pe partea ferită de vânt a fiecărui trunchi de copac, a fiecări ramuri mai rezistente, a fiecărui obstacol, era o creastă ascuţită de zăpadă indicând direcţia vântului.
Forma şi textura peretelui de zăpadă îmi aminti de un climat absolut diferit: o plajă din Trinidad pe care pâraie superficiale – apă dulce amestecată cu sare, sarea predominând sau diminuându-se în funcţie de maree – curgeau spre mare din pădurea tropicală. Pâraiele se umflau sau se domoleau după flux şi reflux. Apa curgea când din mare spre râul care băltea în pădure, când în direcţia opusă. La fiecare reflux, pâraiele croiau canale proaspete în nisipul abia netezit, creau noi maluri abrupte de nisip care, când revenea refluxul, se surpau frumos, segment curat după segment curat, în curentul vălurit: o lecţie de geografie în miniatură. Copilului care eram, aceste pâraie îi sugerau începuturile lumii, pământul de dinaintea oamenilor, de dinaintea aşezărilor. (Romantism şi ignoranţă, pentru că, deşi pe insulă nu se mai găseau aborigeni, ei trăiseră aici câteva milenii.)
Aşa că textura, formele şi modelele zăpezii de aici de pe deal, din liziera de protecţie şi din partea ei ferită de vânt, recreau, în mic, geografia marilor ţări. Ca şuvoaiele subţiri ce curgeau între marginea abruptă de iarbă şi noua crustă de asfalt a aleii. Această geografie miniaturală era încadrată, credeam sau îmi plăcea să cred, de o geografie mai vastă. Valea prin care trecea drumul de ţară, între colinele joase şi netede, vorbea de râuri mari, de sute de metri lăţime, curgând pe acolo într-o epocă inimaginabil de îndepărtată, o geografie a cărei scară excludea prezenţa omului. Va fi existat un fluviu înspumat sau o curgere pe toată distanţa de la Stonehenge (şi câmpia de dincolo) până la casa lui Jack şi apoi mai departe, de-a lungul drumului cu stupii de albine şi caravana şi cochilia de piatră a unei case şi bungaloul şi grădina în stil suburban ale administratorului; va fi trecut un râu pe aici, o scurgere cenuşie şi plată, vărsându-se în valea râului de acum şi umplând, poate, această rămăşiţă la scară mică, umană, pe malul căreia mă plimbam uneori şi unde oamenii pescuiau acum păstrăvii eliberaţi din crescătorie. În geografia aceea vastă, creată de peisajul miniatural, cu fantezia drumului de ţară văzut ca albie a unui fluviu, nu încăpea loc pentru oameni; viziunea mea era a lumii dinaintea apariţiei omului.
Dincolo de creasta dealului, vântul era tăios; nu mai aveai adăpostul oferit de culme sau de perdeaua de protecţie. Un cer gri livid, o murdărie cenuşie, dar caldă, atârna peste şesul vast pe care gorgoanele erau ca nişte bube; cercurile de pietre pierdute în zăpadă, cu marginile estompate, şi nici urmă de coloratele ţinte de artilerie. La poalele dealului, printre clădirile fermei (monumentalizate de nămeţi) era căscioara moartă a lui Jack: zăpada acoperea terenul din jurul ei (unde, în mod normal, drumul era negru şi clisos) ca un pled mare şi curat, pregătind refacerea lumii.
Stratul de zăpadă îţi îngreuna mersul. Dar condiţiile meteorologice aspre în valea asta ce beneficia de obicei de vreme clementă deşteptau în mine o năzuinţă spre extreme, deşi ceea ce-i venise de hac lui Jack fuseseră tocmai frigul, umezeala şi jilăveala. Plămânii lui anemici, pe fundul acela de vale umed, îi refuzaseră căldura chiar şi vara. (Fireşte, dacă n-ar fi fost frigul şi umezeala, i-ar fi venit altceva de hac.)
În plimbările mele timpurii, după ce mă săturam de Stonehenge şi de gorgane, căutam iepuri pe o pantă de deal. Apoi, pe altă colină, în alt anotimp, mă uitam după ciocârlii, străduindu-mă să le urmăresc cu privirea cum se înălţau tot mai sus, treaptă după treaptă, iar apoi, brusc, se lăsau să cadă ca nişte pietre. Acum căutam să văd căprioare. O familie cu trei membri apăru în vale, venind nu se ştie de unde şi supravieţuind în valea noastră frumos arată, păscută temeinic, periculoasă pe întinderi mari din cauza tirului cu armament militar, traversată în multe locuri de şosele aglomerate, supravieţuind printre noi, nimeni nu ştia cum.
Şi ele, căprioarele, îşi aveau traseul lor. Speranţa de a le zări – pe lângă faptul că mă entuziasmau zăpada şi vântul – mă făcea să mărşăluiesc trudnic în jurul clădirilor fermei şi în sus pe drumul de turme, până în punctul de unde se distingeau pădurea şi panta deschisă, necultivată, pe care păşteau uneori căprioarele. Şi, incredibil – darul meu de Crăciun! – erau acolo, în zăpadă. De regulă, căprioarele se desluşeau cu greu pe fundalul pădurii; ceva mai jos, pe verdele cretos şi brunul pantei golaşe, erau brun-roşcate, calde, dar trebuia să le cauţi. Acum (asemenea iepurilor din prima mea săptămână aici, care ieşeau să se hrănească pe pajiştea din faţa căsuţei mele) căprioarele aveau un aspect murdar, cenuşiu, pete întunecate pe zăpadă, ţinte uşoare pentru oricine ar fi dorit să le doboare.
Doream arzător ca acele căprioare să supravieţuiască. Şi au supravieţuit. Spre sfârşitul iernii, am descoperit una în sălbăticia din spatele casei mele, în mlaştina de lângă râu. Era de fapt un cerb tânăr şi într-o dimineaţă l-am surprins, tot numai ochi, printre trestiile maronii culcate la pământ. L-am regăsit în acelaşi loc câteva dimineţi la rând. Stăteam pe puntea putredă de peste pârâul negru şi îl contemplam. Secretul – pentru a-l vedea şi a-l ţine pe loc – era să-l priveşti ţintă în ochi, dar să rămâi tu însuţi. Câtă vreme îl priveai, te privea şi el; de îndată ce te clinteai sau schiţai un gest, el o zbughea, fugind mai întâi printre trestii şi prin iarba înaltă, apoi făcând un salt graţios, cu care putea trece uşor peste garduri şi tufişuri.
