18.
– Ăștia-și bat joc de mine! – exclamă preşedintele, după ce frunzări rapoartele SRI.
De săptămâni bune se retrase în palat, uitând până şi să-şi mai viziteze familia. Aflând zilnic ştiri despre cum se prăbuşesc toate, inclusiv despre modul în care dispare executivul, ministru cu ministru, alese recluziunea totală, dedicându-se consumului de alcool şi tolerând în preajmă-i doar pe sepepistul Vasile.
Întreg personalul palatului se îndoia de existenţa acestui Vasile, om care nu se regăsea pe niciun stat de salarii şi de care nu-şi amintea nimeni. Ca să fim exacţi, nici domnul preşedinte nu era întrutotul convins de realitatea acestuia, însă era singura prezenţă pe care-o suporta timp mai îndelungat.
Preşedintele vedea de la o vreme entităţi, cu unele devenind interactiv. Că sepepistul Vasile va fi fost entitate ori altceva, evităm să presupunem. Cert este că o dată-l şi pipăi. Nu doar că îi simţi materialitatea – părelnică, cel puţin -, dar Vasile nici nu dispăru. „Nu-i tremens!” – gândi alesul poporului. „E la fel de aievea precum sunt eu ales de cetăţenii Patriei” – îşi continuă meditaţiile, în vreme ce Vasile rânji aprobator.
– Ce te hlizeşti? – îl întrebă cu acel prilej.
– Că sunt la fel de aievea… Într-adevăr, sunt!
– Ce eşti?
– La fel.
Vasile avea întotdeauna un mod de exprimare ambiguu şi aproape de fiecare dată persiflant. Acum, însă, privea absent pe fereastră. Preşedintele reluă rapoartele. „Ce formulări la ei! Doamna ministru fusese risipită într-un ansamblu dizgraţios şi terifiant… Ăştia trebuiau să se facă critici de artă, nu spioni!”
Iritat, îşi mai turnă un pahar de whisky.
– Să le ia dracu pe toate!
– Le ia oricum – îl îngână Vasile.
– Nu mă refeream la situaţia generală, ci aşa, la visele mele…
– Le ia şi pe alea.
– Am vrut să fac ceva, şi uite ce s-a ales!
– Ai vrut pe dracu! S-a ales exact ce trebuia. Nu cred că ai vrea să-ţi spun ce vroiai tu de fapt!…
– Nu, nu vreau. Dar, fii atent cum vorbeşti cu mine, că s-ar putea…
– S-a putea să ce? – îl înfruntă Vasile.
„Chiar! Să ce? În faţa lui, sunt dezarmat, nici nu-s convins de existenţa sa!”
– A-nceput destul de frumos luna August… – căută un subiect neutru.
– Da, destul de frumos. Poate că vine pentru ultima dată…
– Ce vrei să spui?
– Că a-nceput destul de frumos.
Preşedintele schiţă doar un rictus, alegând să bea şi să se gândească, fără a aprofunda, la frivolitatea soartei.
– Ce-ar fi să ies, totuşi? – întrebă după o vreme.
– Ar fi o încercare. Ori dau mulţimile peste tine, ori ajungi prin vreo unitate militară, fie te-ntâlneşti cu evadatul Robert…
– Crezi că Robert a fost?
– Da’ tu crezi?
– Eu nu cred. Uite ce-mi scrie Kremlinul! Viaţa merge înainte.
– Casa Albă n-a zis nimic?
– Ba da, tot o tâmpenie, ceva cu ţine-te tare…
– Iar tu te-ai conformat şi te ţii de tărie.
Din nou, primul om al ţării se bosumflă.
– Nu pricep – îi spuse Vasile -, de ce mai conversezi cu mine dacă nu-ţi convine niciodată ce-ţi spun?
– Păi, ce să fac? N-am chef de nimic! Dacă doar bei şi te uiţi pe pereţi, înnebuneşti!
– Ei, înnebuneşti oricum, nu asta e problema! Ai ajuns dependent de conversaţia mea…
Preşedintele căzu pe gânduri. Îşi făcu apoi curaj şi rosti ceea ce-l frământa de o vreme:
– N-ai putea să-mi faci rost de nişte Furadan?
– Pentru ce?
– Îmi trebuie mie…
– Cred că este pe internet, da’ ăla-i pentru femei!…
– Şi pentru domni?
– Pentru domni, nu ştiu, însă pentru tine cel mai potrivit ar fi revolverul…
„Chiar! Auzi, Furadan! Ce-a fost în mintea mea? Adică: de ce să fie simplu, când poate fi complicat? Doar am revolverul aici!”
Fără a mai chibzui prea mult, preşedintele-şi scoase arma din sertar, o cântări puţin, îşi lipi ţeava de tâmplă şi apăsă pe trăgaci. Sepepistul Vasile dispăru pe dată, iar preşedintele se pomeni pe-un câmp nesfârşit care lucea argintiu. „E noroi!” – remarcă, privind la nemărginirea de clisă. Mergea anevoie, afundându-se la fiecare pas. „Parcă aş avea unde mă duce!… Dar, dacă stau locului, mă scufund!” – îi trecu prin minte, odată pătruns într-un alt tărâm.
– va urma –
Ioan Usca
Vezi aici toate capitolele din romanul “Inocentul”
