Jurnalul de la Guantanamo, de Mohamedou Ould Slahi

Editura „Corint” a lansat la Bookfest Jurnalul de la Guantanamo, o carte-frescă a unei lumi secrete care ilustrează perfect faptul că brutalitatea nu a rămas în Evul mediu, ci am luat-o cu noi, în mileniul internetului şi al planurilor de a coloniza Luna.

Guantánamo este spaţiul violenţelor premeditate, al degradărilor ridicate la rang de „artă” sinistră, a riscurilor imense, uneori asumate, de a crea punţi între entităţi divizate de milenii. Este, totodată, şi scena unor neaşteptate gesturi de compasiune, de recunoaştere şi curiozitate benefică. Aşa descrie Mohamedou Ould Slahi ce a trăit acolo, într-o carte care aşteaptă de foarte mult timp lumina tiparului şi care a străbătut drumul sisific al „clasificării”, al „secretizării”, al cenzurii şi interdicţiei. Într-un fel, lumea civilizată nu a vrut această carte, în alt fel a cerut-o imperios. Ca urmare, pe de o parte a ţinut-o sub un munte birocratic, iar pe de alta o citeşte pe nerăsuflate odată ce a ieşit din tenebrele pe care le povesteşte un om care a supravieţuit unor tratamente inimaginabile, cu interogatorii terifiante, pentru care termenul „traumatizant” pare prea palid.

Jurnalul de la Guantanamo a parcurs un drum lung până la noi. În vara anului 2005, Mohamedou Ould Slahi scria de mână, în celula sa din Camp Echo, 466 de pagini. Se întâmpla imediat după ce primise permisiunea de a vedea avocaţi. Chiar şi aşa, sub cenzura neiertătoare de la Guantanamo, fiecare dintre cele 122.000 de cuvinte scrise a fost considerat clasificat şi ştampilat „Secret”, adică cu potenţial de a aduce atingere siguranţei naţionale. Cu alte cuvinte, fără şanse de a fi vreodată văzut de public. Apărătorii lui Mohamedou Ould Slahi au luptat şase ani pentru a recupera manuscrisul. Când s-a întâmplat asta, autorul era la Guantanamo de zece ani, unde, de altfel, se află şi astăzi, aşteptând mişcarea „rotiţelor” justiţiei americane.

„Am scris doar ceea ce am experimentat, ceea ce am văzut şi lucrurile cu care am avut contact direct. Am încercat să nu exagerez, să nu fac speculaţii, să fiu cât de corect posibil faţă de Guvernul SUA, de fraţii mei, de mine însumi”, scrie prizonierul spre finalul cărţii. Într-adevăr, se ţine de cuvânt: manuscrisul corespunde informaţiilor din unele documente declasificate şi, în plus, asta conferă naraţiunii credibilitate. Chiar şi când cele descrise sunt extreme, greu de îndurat chiar şi de către cititor, autorul rămâne temperat şi direct; ororile vorbesc suficient prin ele însele…

Jurnalul de la Guantanamo este o carte-eveniment şi o lectură-lecţie. Aceste lucruri există, iar lumea tot mai violent şi panicată a mileniului trei dă semne că nu a reglat conturile cu grozăviile care o bântuie.