Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt (Editura Humanitas, 2021)

Jurnalul unei iubiri pierdute, apărut la Editura Humanitas, are scopul de a transforma trista experiență a morții într-o apărare a vieții.

Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt traduse în peste 40 de limbi, autorul bucurându-se de-a lungul timpului de numeroase premii și distincții literare.

Urmând scenariul cunoscut, asemeni celorlalte cărți, Jurnalul unei iubiri pierdute nu putea urma alt drum, decât pe acela al materializării unui nou premiu acordat în anul 2020 (Premiul Jules Renard).

Eric-Emmanuel Schmitt, doctor în filosofie, a debutat în anul 1991 cu piesa de teatru Noaptea de la Valognes, pentru ca mai apoi, în 1994, să apară primul lui roman, Secta egoiștilor. Povestiri, romane, piese de teatru, nuvele, toate operele lui luate laolaltă sau fiecare în parte, s-au bucurat de același succes, luni la rând au fost bestselleruri în multe țări.

Jurnalul unei iubiri pierdute este despre mama lui, despre amintiri vesele și triste. Ea este cunoscuta alergătoare medaliată ce l-a dus într-o zi la teatru spre a urmări piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand. Copilul de atunci a fost mișcat până la lacrimi și în liceu chiar și-a dat seama că dorește să scrie.

Deși prietenii îl susțin, încearcă să îl ajute și îi repetă că doliul durează doi ani, Eric-Emmanuel Schmitt nu poate trece atât de ușor peste suferința provocată de pierderea mamei. Timp de doi ani parcurge cărări de trăiri contradictorii, trecând prin deznădejde doar pentru a realiza, în cele din urmă, că singurul mod prin care își poate omagia mama este acela de a fi fericit.

„Am zece mii de amintiri cu mama, însă nu reușesc să o descopăr pe cea dintâi. Există o amintire inițială a soarelui? a cerului? a pământului? a apei? Iată ce e natura: ceea ce nu lasă vreo amintire a începutului. Pentru mine, povestea noastră nu a început niciodată, a fost dintotdeauna.”
Eric- Emmanuel Schmitt transformă jurnalul suferinței lui în carte, la doi ani de la dispariția mamei sale.
“Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?” (Le Pelerin)