Rive Gauche, anii ’20, pictori celebri, aristocrati, bancheri si artisti, eros si tradari. Un roman indraznet, reinviind atmosfera boema din Parisul anilor nebuni si evocand atat figura fascinanta si scandaloasa a pictoritei Tamara de Lempicka, cat si pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire.
Paris, Bois de Boulogne, 1927. Tanara Rafaela Fano are parte de o intalnire neobisnuita: o femeie care coboara dintr-un stralucitor Bugatti verde ii cere sa-i pozeze. Misterioasa si extravaganta straina este Tamara de Lempicka, artista emblematica a curentului Art Deco. Senzuala Rafaela, ale carei forme voluptuoase atrag privirile barbatilor si femeilor deopotriva, ajunge nu doar muza, ci si iubita contesei de Lempicka, devenita o artista respectata in efervescentul Paris al epocii jazzului dupa ce revolutia bolsevica a silit-o sa fuga din Sankt Petersburg. Rafaela inspira cele mai celebre panze ale artistei, captand l’air du temps al acelei epoci de emancipare erotica si abandon in voia simturilor. Insa relatia lor va fi pusa in pericol mai intai de inconstanta si orgoliul Tamarei, pentru ca apoi istoria sumbra a secolului XX sa aiba ultimul cuvant.
Doua decenii mai tarziu, am avut posibilitatea sa vad tabloul cel mai apreciat de critica al Tamarei de Lempicka, un ulei pe panza din 1927, intitulat Frumoasa Rafaela, laudat de ziarul Times ca fiind “unul dintre cele mai valoroase nuduri din secolul XX”. Cand am vazut tabloul, a carui reproducere impodobeste acum coperta editiei in limba romana a Ultimului nud, la expozitia dedicata Tamarei de Lempicka de la Royal Academy din Londra, pur si simplu mi s-au inmuiat genunchii in fata acestei imagini de un erotism atat de pregnant. Si am fost la fel de impresionata sa citesc pe afisul de pe perete, ti! parit de curatori cu litere ingrijite, ca in 1927, in toiul unui divort amar, de Lempicka a intalnit-o pe Rafaela in timpul unei plimbari prin Bois de Boulogne si a luat-o cu ea acasa. Rafaela i-a devenit model si iubita, iar relatia lor a durat intre sase luni si un an, fiind sursa de inspiratie a sase tablouri. Povestea lor mi s-a parut foarte incitanta. In urmatorii doi ani, in timp ce terminam de lucru la primul meu roman, Foc in pavilionul de ceai, am citit pe rupte despre Parisul dintre cele doua razboaie si Tamara de Lempicka, inclusiv un Catalogue Raisonné, alcatuit de Alain Blondel, curatorul caruia ii revine cel mai mare merit in generarea renasterii interesului pentru de Lempicka in anii ’70 si ’80. Inchipuiti-va ce surprinsa am fost cand am ajuns la finalul acestui Catalogue si am descoperit ca ultima pictura la care lucra Tamara, la moartea sa, in 1980, a fost o copie dupa Frumoasa Rafaela. Tamara a murit pictand o fata pe car! e o cunoscuse cu o jumatate de secol inainte! Mi se face piele! a de gaina si acum, doar gandindu-ma la asta. De ce a fost Frumoasa Rafaela ultimul ei tablou? De ce a pictat-o pe Rafaela cu ochii inchisi, in 1927, dar cu ochii deschisi, in 1980?
Ultimul nud incearca sa dea un raspuns acestor intrebari, si facand asta, sa puna si altele: despre relatia dintre arta si bani, despre conditia de geniu si cea de artizan, despre prietenie si natura dorintei. Romanul meu imagineaza povestea de dragoste dintre Tamara si Rafaela, din 1927, din punctul de vedere al modelului, si ultima zi din viata Tamarei, pe care aceasta si-a petrecut-o lucrand la copia din 1980 a Frumoasei Rafaela, din punctul propriu de vedere al pictoritei.
Iti multumesc, cititorule, ca ai ales sa petreci un timp cu Tamara si Rafaela, si cu romanul meu.
Cu sinceritate,
Ellis Avery
New York, 23 martie 2014
