„Arta povestirii este o formă fundamentală a gândirii, în drepturile ei depline”, credea Iris Murdoch, scriitoarea irlandeză care a stârnit tot atâtea controverse în viața particulară câte valuri a făcut în secolul XX cu tot ceea ce a scris. Dincolo de ce a experimentat la propriu, ceea ce a creat i-a determinat pe contemporani s-o înnobileze, iar pe urmași s-o poziționeze printre cei mai importanți scriitori ai veacului trecut. Verdictul a fost, ca întotdeauna, al publicului suveran.
„Marea, marea”. Charles Arrowby este, cu siguranță, un nume de personaj pe care nu-l uită nimeni. Iar ceea ce povestește despre întâmplări stranii, momente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și despre alți eroi care vin și trec, apoi revin, este mai degrabă o montare scenică de proporții: „Un regizor de teatru e un dictator (și dacă nu e, înseamnă că nu-și îndeplinește menirea)”. Pus într-o succesiune de tablouri în care marea este omniprezentă și aidoma sufletului omenesc – furtunoasă și multicoloră din cinci în cinci minute, dar neschimbată de milioane de ani în profunzime – personajul principal nu este nici un erou de îndrăgit, nici un anti-erou de detestat. Are momente magnifice și clipe teribile, are accente de egoism și pusee de iubire. La șaizeci de ani, dramaturgul și regizorul de teatru Charles Arrowby a renunțat la viața londoneză și s-a retras într-un sătuc din nordul Angliei, unde a cumpărat o casă la malul mării. Complet singur și pe deplin liber, caută miezul fragil, punctul slab, umanitatea pe care toată viața și-a îngropat-o pentru a putea răzbi cu succes, culmea, tocmai în lumea oamenilor. Înoată gol pușcă, se plimbă îndelung, inspectează stâncile și așterne, în scris, totul: părinții, iubitele, abandonurile, invidia față de bogatul văr James. „Mi-am dat brusc seama că e pentru prima oară în viața mea că mă aflu cu adevărat singur, noaptea. Aceasta este prima casă care îmi aparține și prima solitudine autentică în care am trăit vreodată”. Această libertate absolută este scena pe care personajul își aduce obsesiile de-o viață – prima iubită, cea rămasă pură, dar care i-a zdrobit inima – și teatrul cel plin de „actori narcisiști”. În rutina și simplitatea în care trăiește la suprafață izbucnește un trecut tumultuos, care ține cititorul montat în carte și cu inima și, mai ales, cu gândul. Această răsturnare existențială – realitatea furtunoasă convertită în amintire prin simpla reducere a existenței cotidiene la esență – este una dintre marile realizări literare ale lui Iris Murdoch. La finalul fascinantei lecturi, oricine se poate întreba „ce-ar fi dacă eu…?”.
„Oameni buni si oameni de bine”. Iris Murdoch se amuză și ne farmecă dintre paginile unei cărți romance, condimentată cu un thriller. Povestea unui alai de personaje interconectate prin iubiri dezamăgitoare, interzise, imposibile sau improbabile atrage orice cititor care își dorește o carte bună a genului și nu ceva de pierdut orele în tren. Și asta pentru că scriitoarea este o maestră a montărilor literare în scene contrastante: pe de o parte avem funcționarul guvernamental Octavian Gray și lumea profesională în care își petrece mare parte din timp și își consumă mare parte din energie, iar pe de altă parte universul casei lui din provincie, Trescombe House, care adăpostește o mulțime de personaje legate între ele prin amor, obsesie, ipocrizie, pasiuni ilicite. John Ducane, de pildă, coleg de serviciu cu Octavian, vine la Trescombe pentru a se vindeca de o relație fierbinte cu o femeie care îl iubește pentru că are o pasiune platonică pentru nevasta lui Octavian, Kate. O sinucidere petrecută la biroul eroului declanșează o anchetă care va acționa ca un reflector nu doar pe cele întâmplate, ci și pe rețeaua de combinații afective care îl înconjoară pe Octavian. Reiese că sinucigașul avusese în intimitate legături periculoase cu o sectă de practicanți de magie neagră cu… femei goale. Povestea este vândută ziarelor de un alt coleg binevoitor și, peste toate acestea, Octavian începe să bănuiască o ascundere de dovezi de la locul incidentului. Și nu se înșeală: cel care încearcă să inducă în eroare ancheta este fostul amant al soției decedatului, care își împinsese consoarta pe fereastră cu un an înainte. Pentru că este menționat ca martor în biletul de sinucidere, îl ascunde cât poate…
„Ucenicul cel bun”. Roman care explorează fobiile lumii contemporane, depresiile, sentimentul de vinovăție, bănuiala și paranoia care sălășluiesc latent în omul modern și parcă nu așteaptă decât un incident pentru a acapara existențe, „Ucenicul cel bun” se remarcă totodată și prin procesul de descoperire de către erou, Edward Baltram, a încrengăturii familiale proprii, care cumva i-a rămas străină până la un moment dat. Care este momentul? Cel în care, apăsat de vina de a fi contribuit involuntar la moartea unui prieten, Edward vine acasă, așa cum fac mulți din instinct atunci când au nevoie de un refugiu vindecător. Tatăl său, un pictor singuratic și izolat, are, totuși, foarte multe rubedenii aflate în relații complicate și cu interese dintre cele mai divergente. Fratele vitreg al lui Edward, Stuart Cuno, este nefiresc de legat afectiv de fiul de 13 ani al lui Midge, care are o legătură cu cel mai bun prieten al soțului ei. Când totul se află și intervine dizgrația publică,…
Mai multe idei de cărți și autori celebri găsești în categoria noastră de lecturi fundamentale.
„Arta de calitate oferă fericire necontaminată și îi ajută pe oameni să privească și să înțeleagă lumea; face totul atât de mult mai interesant!”, spunea Iris Murdoch într-un interviu. Citiți!
„Iubirea este revelația foarte dificilă că este real și altceva în afara propriei persoane”
„Trăim într-o lume a fanteziei, a iluziilor. Marea misiune a vieții este să găsim realitatea”
„Educația nu ne face fericiți, dar (…) datorită ei avem la îndemână mijloacele prin care să realizăm că suntem fericiți”
„Orice carte este naufragiul unei idei perfecte”
