Citește aici prima parte a interviului cu Menuț Maximinian
Silvia Filip: Ce obiceiuri și tradiții respectă astăzi oamenii din satul copilăriei tale de Rusalii (n.r. sărbătoare creștină importantă ce va fi sărbătorită pe 20 iunie)?
Menuț Maximinian: O să vă spun ce lucruri deosebite am aflat din cercetările mele prin judeţul Bistriţa-Năsăud. Sărbătoarea Rusaliilor este de o mare importanţă la noi, fiind numită în popor şi Duminica Mare. În tradiţie se spune că persoanele care nu ţin sărbătoarea de Rusalii vor fi pedepsite de Iele, nimite şi Rusalii, femei fabuloase, fiicele lui Rusalim Împărat şi spirite malefice care, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşurile lor pământene şi încep să facă necazuri oamenilor.
Se mai spune că cei care dorm în noaptea de Rusalii sub cerul liber sau dacă se duc la fântână vor cădea sub puterea ielelor. La sate se păstrează tradiţia ca în această zi să se ducă la biserică pentru sfinţirea crengilor de tei şi nuc, dar şi de paltin, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Crenguțele se agață apoi la streașina caselor sau la icoane, te vor apăra de cele rele, inclusiv de furtuni. Nu este de dorit să fii în noaptea de Rusalii nici la răscruci de drumuri, nici la marginea pădurii, nici în munţi, nici pe malul întunecat al apelor, căci aceia au şanse mari de a surprinde dansul ielelor şi de a-şi pierde minţile.
În vremuri vechi, bărbaţii care umblau singuri noaptea riscau să fie prinşi de magia nopţii de Rusalii, de iele. Din aceasta cauză, aceştia purtau la brâu usturoi, frunze de tei sau de nuc sau fire de busuioc. Să nu mergi “la scaldă” în ziua de Rusalii. Rusaliile sunt zânele apelor așa că este pericol mare de înec! Să nu lucrezi, fiindcă atragi asupra ta mânia Rusaliilor. Să nu te urci în arbori sau în locuri înalte şi nici să călătoreşti departe de casă.
Să nu se certe nimeni, căci e luat de lele. Până la Rusalii se culeg „toate buruienile de leac”, dintre care cele mai căutate sunt: romaniţa (muşeţelul), pojarniţa, secăreaua, potroaca, ninta, ologeaua, sunătoare, acăţul, sânzâienile, peria ursească, tica de mălai. La Chiuza, după ce paltinul din porţi adus de Rusalii s-a uscat se punea pe foc iar florile de salcâm se foloseau pentru ceaiuri pentru stomac. Tot acum se culege brâncuţa (Erysimum officinale L, fam Cruciferae), unul dintre cei mai puternici adversari ai bolilor specifice anotimpului rece: laringite, faringite… Brâncuţa are un puternic efect anti-inflamator, fiind indicată în special în răguşelile rebele. Se folosesc frunzele şi vârfurile înflorite; infuzia se face din 40 de grame flori şi frunze la un litru de apă; se beau 3-4 ceşti de ceai pe zi, între mese. Se mai poate folosi sucul de plantă proaspătă (20-30 de grame, în lapte sau miere). Brusturele (Lappa tomentosa Adans., fam Compositae) are rădăcina cu proprietăţi medicale cunoscute încă din Antichitate; se culege primăvara şi toamna, cu mare precauţie însă, pentru a nu o confunda cu rădăcina de mătrăgună, cu care seamănă. Rădăcina de brusture este foarte bogată în substanţe minerale (sulfaţi şi fosfaţi de calciu, de magneziu şi de potasiu) şi în vitaminele din grupul B- urilor. Mai conţine o substanţă cu deosebit rol antibiotic, lactona, eficientă îndeosebi împotriva stafilococului.
Brusturele ajută organismul să elimine toxinele, fiind recomandat în reumatism şi în curele de primăvară; având rol hipoglicemiant, este folositor în diabet. Se recomandă decocţia din 40-50 de grame de rădăcină mărunţită, fiartă zece minute într-un litru de apă. Se iau 3 ceşti de ceai pe zi.
Cicoarea (Cichorium intybus L, fam. Compositae) este o plantă ierboasă, perenă, care se întâlneşte des pe câmpuri, prin fâneţe. În scopuri medicale, se folosesc părţile aeriene, culese în mai-iunie, şi rădăcinile, culese toamna. Cicoarea are un puternic efect diuretic, fiind recomandată în special în afecţiunile hepatice şi renale. În plus, este foarte eficientă ca tonic general (la aceasta contribuie şi faptul că are în compoziţie fosfor). Infuzia se prepară din 8-15 grame frunze uscate la un litru de apă (în cazul rădăcinilor, 20-40 de grame rădăcină uscată la un litru de apă). Decocţia se face din 100 de grame de plantă proaspătă la un litru de apă. Atât în cazul infuziei, cât şi în cel al decocţiei, se beau 4-5 ceşti de ceai pe zi. La Coşbuc, sâmbătă seara locuitorii, coborând de la prăşit ori de la coasă, aduc crengi de paltin, salcâm şi soc, pe care le pun la grindă, după icoană sau pe cuie.
După câteva săptămâni, în timp ce paltinul şi celelalte flori s-au uscat, sunt adunate. Paltinul este folosit în practici magice. Când vin furtuni, se aprinde câte o crenguţă care este aruncată în ploaie, ca să împrăştie norii. Celelalte flori sunt folosite ca plante medicinale.
La Cuşma, în sâmbăta înainte de Rusalii se adunau toţi băieţii saşilor înarmaţi cu o secure. Erau înhămaţi doi cai la câte o căruţă şi astfel plecau cu două căruţe spre pădurea bisericii Kliarhnt. Acolo se opreau căruţele, apoi era curăţat locul respectiv de micii pomi şi de lăstăriş, se pregăteau bănci de şezut. La intrarea în poiană erau aşezaţi doi stejari tineri ca semn de “bine aţi venit”, astfel se pregătea locul pentru mult aşteptata serbare. Apoi se căutau 20 stejari înalţi de patru metri, ce erau duşi în sat (în zilele noastre obiceiul este păstrat de români, doar că se aduc mesteceni). Dintre aceştia patru stejari erau puşi la casa preotului, patru la şcoală, şase la biserică şi patru la sala de dans.
Băieţii mai merg după încă o tură de mesteceni, pe care îi puneau noaptea: câte un mesteacăn trebuia pus la casele fetelor care au fost „confirmate” (intrate în cercul fetelor) şi astfel erau „împănate”. Mai întâi mestecenii erau duşi la unul dintre băieţi, erau tăiaţi la capătul de jos şi erau programaţi pentru fete.
Regula strictă era ca fetele să aibă cel puţin doi mesteceni şi să nu fie uitată vreuna. Deoarece în faţa caselor săseşti era un pavaj de piatră „gerflastet”, unul din băieţi lua din pavaj cu grijă şi „planta” mesteacănul în pământ. Fetele cele mai căutate aveau în faţa casei câte opt-zece mesteceni. Fiecare băiat avea grijă să pună prietenei sale doi mesteceni.
Când se întâlneau la bal, fata era datoare băiatului cu un vals. În timp ce băieţii aşezau mestecenii, fetele, curioase, stăteau pe la geamuri şi aşteptau ca apoi să-i primească în casă în semn de mulţumire: cu vin şi cozonac. Unii băieţi păzeau toată noaptea mestecenii ca să nu fie luaţi de alţii. Târziu, pe la 1960, erau primiţi la balurile saşilor şi tinerii români.
La Posmuş în ajun, feciorii satului mergeau în pădure după tei. Teii tăiaţi erau înalţi de trei metri şi groşi ca şi cozile la secure. Teii se încărcau în care cu boi sau cai, care purtau zgărzi cu clopoţei la gât. La intrarea în sat feciorii chiuiau, cântau şi fluierau. Teii se duceau mai întâi la locul unde ieşea lumea în ziua de Rusalii în ţarină. Acolo se plantau 10-12 tei pe care îi împistreau cu briceagul. După ce aranjau locul ţarinei, cu veselie şi mare alai se intra în sat, ducând câte doi tei la fiecare casă unde erau fete. Teii se legau în faţa porţilor la intrarea în ogradă. Erau împistriţi de gazde cu briceagul şi se ţineau acolo până după Rusalii, când se luau jos. Obiceiul teilor simboliza sosirea verii şi renaşterea naturii. Feciorilor care aduceau tei li se da ţuică, vin şi cozonac.
Acum se împletesc cununiţe din spice de grâu şi flori de câmp pentru a fi purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor; se pocnesc frunze de tei pentru alungarea spiritelor rele; se prepară unsori pentru ungerea ugerului vacilor; se fac descântece împotriva Ielelor; se ung uşile cu usturoi. Tot de Rusalii avea loc pe vremuri şi o bătaie cu pelin. Fetele şi băieţii care se întâlneau în această zi se snopeau cu pelin, sărbătoarea Rusaliilor fiind numită şi a pelinului. Este interzis, de asemenea, să torci sau să arunci lăturile. În plus, primul fel de mâncare pe care îl gătești în această zi este bine să îl dai de pomană, pentru că așa vei fi ferit de furturi și pierderi.
În unele zone, Rusaliile urseau copiii la naştere şi preziceau moartea oamenilor. La Dumbrăviţa preotul și sătenii ieșeau în câmp, în ziua de Rusalii, pentru a sfinţi apa şi a stropi holdele, crezându-se că, astfel, nu va bate grindina. “ Într-un an se merea în partea de jos la Hognogi, la drumul mare, în alt an se merea în Corlate sau mai sus, la Cânta. Toţi oamnii mereu cu cănţi cu apă, praporii erau cu cununi de grâu, iar după slujbă cei din partea în care erau scoase icoanele îşi chemau neamurile la ei pe omenie. Apa sfinţâtă o ţii în casă, da ace dă la Bobotează îi mai bună Dacă cineva îi bolnav şi îi dai apă sfinţită, să vindecă. Şi când moare cineva, iţi trebuie apă sfinţâtă, să sfinţeşti groapa “ îmi mărturisea tata Vasile.
În hotar, procesiunea se încheie cu o scurtă slujbă dedicată ocrotirii, prin voinţă divină, a holdelor şi a sănătăţii lor. Preotul stropeşte cu apă sfinţită şi cu mănunchiul de busuioc ogoarele în cele patru zări, făcând semnul crucii, după care binecuvântează, rând pe rând, pe toţi credincioşii, în timp ce aceştia sărută icoana Maicii Domnului. În tot acest timp, fete tinere îndrumate de bătrânele satului împletesc, sub privirile participanţilor la procesiune, cununi din grâul abia încolţit, pe care, după ce preotul le sfinţeşte, le pun la prapori şi la icoane. Întregul alai se întoarce în sat, pentru a stropi cu apa sfinţită din vase şi grădinile, pomii şi via din preajma casei, pentru rodul acestora.
În trecut ţăranii îşi scoteau vacile din grajduri şi le treceau în ţarină printre icoane, ca să fie binecuvântate şi stropite cu agheasmă. Procesiunea este asemănătoare cu cea din ziua Bobotezei, când se merge la râul satului, Dicşor. Slujba religioasă şi actul simbolic de sfinţire a ţarinilor sunt resimţite în memoria colectivă ca acte pozitive menite să alunge, alături de manifestări de sorginte magică, lucrăturile răului, că „tăt răul poate fi stârpit dă sfânta cruce şi dă apa sfinţâtă“.
La Beudiu se scot icoanele prin rotaţie, în toată moşia satului. La Chiraleş în ajunul acestui praznic feciorii din sat împodobesc porţile fetelor nemăritate cu crengi de tei. Se spune că, cu cât crengile sunt mai mari şi mai falnice, cu atât preţuirea feciorului pentru fată este mai mare. După slujba din ziua de Rusalii feciorul care a pus crengile de tei în poartă este invitat de tânără la ea acasă ,, pe omenie”.
La Chiuza se vorbea despre o floare cu frunza creaţă care ar creşte la marginea pădurii şi care, la miezul acestei nopţi ar înflori ca aurul. Floarea nu are însă viaţă lungă deoarece se scutură înainte de răsăritul soarelui. Tocmai de aceea nimeni nu a găsit-o până acum.
Dacă la Paşti nu s-a dat pască la păstori, ciurdari sau porcar, acum, mergând cu vitele la păşune duceai şi pâinea. Era o ruşine şi erai desconsiderat de ceilalţi, dacă nu făceai acest gest. Rusaliile durau trei zile, a treia zi putându-se lucra în clacă. De asemenea, fetele îşi făceau acum o zi de lucru pentru casa unde a fost joc. În zilele de sărbătoare se punea busuioc la brâu, iar feciorii în clop, ca în strigătura: „Busuioace, nu te-ai coace/ Da de ce să nu mă coc/ Că mă pun feciorii-n clop/ Şi mă poartă pe la joc,/ Fetele mă pun la brâu / Şi mă poartă pe la râu. ”
Tot acum se ungea uşa de la grajd cu leuştean, ca mijloc de protecţie împotriva furtului laptelui de la vite, iar contra moliilor se puneau între haine frunze de nuc. A doua zi de Rusalii în satele Figa, Cristur-Şieu, Tăure, Căianu Mic s-a păstrat până în zilele noastre un obicei străvechi – înstruţatul boului. Astfel, la Cristur-Şieu, este cunoscut sub numele de „Moşcei”, la Caila „Taurul înstruţat”, la Tăure „Boul înstruţat”, iar la Căianul Mic „Dracii”.
Pe Valea Ţibleşului, „Boul înstruţat” este o metaforă prin care oamenii din vechime au căutat să dea un răspuns la multiplele întrebări de care depindea posibilitatea de a supravieţui, au căutat un echilibru în mediul înconjurător. Recuzita obiceiului, plantele şi animalele, personajele şi modul de realizare a măştilor şi a mascării dovedesc, la o cercetare atentă, că nici un lucru nu a fost ales la întâmplare şi că toate se încadrează în mod organic într-un tot unitar cu un sens metaforic.
„Dracii” sau „Boul înstruţat” din Căianu Mic şi Căianu Mare au personaje ce se deosebesc ca îmbrăcăminte şi rol în procesiune, de cele din alte localităţi. „Dracii”, tineri între 16-20 ani, mascaţi în fel şi chip, simbolizează ceea ce sunt – duhul răului, personificarea acestuia. Utilizează coaja de cireş pentru cureaua cu care se încing cu partea lucioasă în afară. Tot din coajă de cireş îşi confecţionează carâmbii de la încălţăminte şi coiful cu vârf ascuţit în care se fixează o ramură cu frunze de stejar sau flori rupte la întâmplare de pe hotar.
Apare şi „pădurea”, copii de 10 ani îmbrăcaţi în straie obişnuite, peste care sunt prinse ramuri şi frunze de fag ori stejar, simbolizând natura. Şi unde sunt draci, trebuie să fie şi o femeie uşuratică şi îmbrăcată ca atare. Spectacolul se desfăşoară a doua zi de Rusalii în jurul orelor prânzului. Alaiul se adună la semnalele goarnei în capăt de sat, de unde porneşte în sunetele tarafului, a goarnelor şi în bătaia tobelor. Nimeni nu vorbeşte, nu cântă, nu chiuie. Dracii primesc drept recompensă tutun şi ţigări de la săteni. În final, din celălalt capăt al satului unde au încheiat procesiunea, se întorc în aceeaşi ordine conduc animalul la proprietar. Urmează despuierea, dezechiparea, se predă gazdei coroana dintre coarnele boului. Gazda pofteşte pe toată lumea la masă şi la joc aşteptând timpul bun pentru organizarea clăcii de prăşit, cosit.
Desfăşurarea amplă a obiceiului, caracterul inedit al măştilor, păstrarea nealterată a spiritului profan, existenţa unui meşteşug al confecţionării costumaţiei, a măştilor şi a mişcării, întrece valoarea căluşarilor, din care ne-au rămas în prezent numai dansurile. Apartenenţa acestui obicei la genul teatrului popular poate fí susţinută prin teoria lui R. Weis conform căreia acţiunea vrăjitorească iniţială, făcută cu scopuri magice devine pe o treaptă mai înaintată, un dans cultic, iar când dispare fundamentul de credinţă străveche, din ele se dezvoltă teatrul profan şi dansul menit petrecerii”. Unde se înstruţază boul, satul este ferit de rele, de boli, de potop, de vreme rea şi de grindină. Bou-i sfânt, boul o suflat şi l-o încălzit pe Iisus în iesle.
S.F.: În încheiere, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde acestor întrebări și te rog să transmiți un gând celor ce ar dori să se mute la sat, dar încă nu sunt pe deplin convinși că li s-ar potrivi 100% această schimbare. Cum ar putea face mai ușor pasul de la dorință la convingere?
M.M.: Poate că ar trebui promovate mult mai mult satele noastre ce ascund adevărate comori ce trebuie descoperite. Dacă prinţul Charles vine în România, unde a găsit un adevărat colţ de rai, noi de ce să nu ne bucurăm de ceea ce avem? Prinţul Charles deţine 10 proprietăţi în România, printre care Conacul Apafi din Mălâncrav, judeţul Sibiu, patru în Valea Zălanului, judeţul Covasna şi alte patru în satul Breb din judeţul Maramureş. Cea mai cunoscută proprietate este casa din Viscri, judeţul Braşov, pentru că Prinţul Charles a ajutat comunitatea din acestă localitate să se dezvolte în special pe zona agroturismului. A făcut publicitate satului, iar turişti din toată Europa au venit să vadă locul unde Charles şi-a cumpărat casă. Astfel, turiştii vin și se plimbă prin sat bătând din poartă în poartă pentru a întreba localnicii ce au gătit în ziua respectivă.
Sunt atâtea sate îmbătrânite care aşteaptă tineri ce să le însufleţească, sunt atâtea poveşti despre satele noastre care trebuie duse mai departe. Vorbim despre acel spirit al locului cu rezonanţă aparte, dar care determină uneori vibraţii profunde, atitudini spontane, reverii, nostalgii, acel spaţiu cu încărcătură afectivă, de unde ne tragem esenţa fiinţei spirituale.
Mie îmi este dor în fiecare zi de uliţa copilăriei, de mama, dar şi de tata -trecut în veşnicie-, de icoanele în faţa cărora mă aşezam în fiecare seară în genunchi pentru a-i mulţumi Celui de Sus, de vorbele bune ale bunicilor.
Toate aceste stări ale dorului nu se pot împărtăşi cu altcineva, după cum cuvântul acesta este intraductibil. În sat, oamenii cunosc încă noţiunea de ruşine, existând şi o floare cu acest nume, care simboliza înroşirea obrajilor omului când făcea ceva ce nu se cădea. Bunica îmi spunea că atunci când pata roşie va dispărea de pe floare oamenii nu vor mai avea ruşine.
An de an, în popasurile mele pe pământul de acasă, am observat că roşul era din ce în ce mai puţin pe floare până azi, când, parcă, fiindu-i lui ruşine de societatea noastră, aproape că s-a retras cu totul, încât a rămas doar o mică pată. Ruşinea dispare încet-încet din lume. Azi, dacă cineva ne spune că ar trebui să ne fie ruşine o luăm ca pe o ofensă. Vorba de acasă a părinţilor – „Să nu ne faci de ruşine” spunea totul la plecarea copilului în lume. Adică, să fii om între oameni, să-ţi duci cu demnitate numele, să nu faci rău nimănui şi viaţa să-ţi fie cu respect pentru valorile morale.
A fi de ocară în sat era ca şi cum ţi-ai fi semnat singur condamnarea. Poate pare încă devreme, dar trăind vremurile acestea tulburi în care mulţi dintre prietenii noştri au trecut la cele veşnice, vă spun şi eu sincer că satul meu este locul unde, sub streaşina Bisericii străbune, vreau într-o zi să mă întorc spre a-mi duce somnul veşniciei în comuniune cu bunii şi străbunii mei. Până atunci, la marea trecere, mai am de adunat fapte bune în desaga sufletului, mai am de pus poveşti în nemurire prin cărţile mele şi de conservat, prin proiectele mele, tot ce are mai frumos satul nostru.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Menuț Maximinian
