Numele lui Menuț Maximinian cred că vă este deja foarte cunoscut, însă pentru cei mai tineri cititori voi încerca să fac o scurtă prezentare. Scriitor, jurnalist, director al cotidianului Răsunetul din Bistrița… Dacă aș enumera toate cărțile lui Menuț Maximinian și dacă aș aminti doar cele mai importante evenimente culturale la care a participat, tot ar fi prea puțin și ar fi nedrept.
În ajunul unei sărbători creștine importante (n.r. Rusalii) mi s-a părut cel mai potrivit ca invitatul nostru să fie Menuț Maximinian, atât de pasionat de etnologie, de lumea satului, de tradiții și obiceiuri.
Vă las pe mâini foarte bune, vă rog așezați-vă comod pentru că rar, în ziua de azi, mai întâlniți un om atât de pasionat de ceea ce face, de scris, de sat, de tot ce înseamnă universul satului.
Silvia Filip: Menuț, ce întâmplare ți-a schimbat traseul prin viață, de la profilul Matematică-Fizică la etnologie?
Menuț Maximinian: După absolvirea clasei a VIII-a, am dorit să urmez cursurile Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu”, profil Matematică-Fizică, pe acea vreme, nu era profil de informatică. Deşi veneam dintr-o şcoală mică de pe Valea Ţibleşului, am reuşit, în urma examenului, să intru în clasa A, cea mai bună a liceului. Fără ore suplimentare, aşa cum este moda acum, însă cu un palmares bogat în spate, inclusiv cu câştigarea de concursuri de matematică din zona noastră.
Atunci nu se ştia de Evaluare Naţională şi nici nu puteai să bifezi toate profilele de la liceele din judeţ, se dădea examen la liceul pe care doreai să-l urmezi, iar dacă nu intrai, rămâneai acasă. Îmi aduc aminte că a fost o concurenţă de 7 pe un loc. În timpul şcolii, se pare că dorul de sat, dar şi faptul că am avut dascăli deosebiţi pe partea umanistă, m-au făcut să mă îndrept mai mult spre filologie, astfel încât am dat examen la română-etnologie la Universitatea „Babeş-Bolyai”.
Pentru mine lada de zestre şi tot ce are aceasta în ea, de la poveşti la costume, reprezintă o parte a identităţii noastre. Dacă într-o zi din viaţa noastră vor dispărea reperele legate de partea aceasta plină de înţelepciune a poporului nostru, într-o Europă cu porţile deschise în care din ce în ce mai mult este pusă sub semnul întrebării şi credinţa, mă întreb cine vom fi. Poate nişte frunze legănate în vânt care zboară dintr-un loc în altul fără a-şi găsi liniştea şi rostul.
Pentru mine este foarte important să-mi păstrez vorba de acasă, să am grijă de lirica populară ce ascunde adevărate bijuterii, după cum remarca şi vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu, un scriitor cu profunde vibraţii. Pasiunea aceasta pentru studierea riturilor din vatra satului mi-am aprofundat-o prin studii, iar mai apoi prin cercetările de pe teren am încercat să le dau gândurilor ţăranilor noştri o haină de sărbătoare şi să le aşez în cărţi.
S.F.: Te-ai născut în Timișoara dar copilăria ta a fost legată de satul Dumbrăvița din Bistrița-Năsăud. Ce are în plus Satul Dumbrăvița, prin ochi de etnograf, față de alte sate transilvane?
M.M.: La mine acasă „La margine de sat/ Drumul urcă/ Sper cer”. Pentru fiecare dintre noi, satul copilăriei reprezintă o icoană ce va rămâne în sufletul nostru, în care îi regăsim pe bunicii noştri, cei care aveau grijă ca noi să ne bucurăm de tot ceea ce este mai frumos pentru a creşte sănătoşi, cu dragoste pentru semeni şi pentru Cel de Sus.
Părinţii mei au mers la muncă în Banat, aşa cum făceau mulţi dintre locuitorii din judeţul nostru pentru a-şi asigura un trai mai bun. Pământul era luat de Colectiv, astfel încât, dacă doreai să construieşti o casă pentru familia ta, trebuia să iei drumul acesta al Banatului. Ieşirea din ţară era interzisă şi, dacă astăzi mulţi români merg, pentru a-şi câştiga existenţa, în Spania şi Italia, acolo unde este plecat şi jumătate din satul meu, înainte de Revoluţie oamenii mergeau în zona Banatului.
Astfel, m-am născut la Timişoara, am crescut până la şase ani în Ionel şi Săcălaz, iar mai apoi, când a fost vremea şcolii, m-am dus acasă, la bunici, pe Valea Ţibleşului. E clar, Banatul este unul dintre cele mai bogate ţinuturi ale ţării, Timişoara o adevărată Capitală culturală, însă eu mă mândresc şi cu sătucul meu aşezat între dealuri.
Dumbrăviţa are, la fel ca toate satele ţării, oameni ce îi fac cinste, ce lasă loc de „bună ziua” peste tot pe unde merg în lume. Credinţa străbună i-a făcut pe oameni să fie drepţi, să-şi păstreze sufletele încă curate în această lume în care fugim parcă din ce în ce mai mult pentru cele lumeşti.
De câte ori mă duc în Biserica noastră, din centrul satului, văd, prin fereastra acesteia, pe strămoşii mei cum privesc de undeva dintr-o stea spre noi, cei care trebuie să le ducem mai departe tezaurul acesta al românismului pe care ei l-au apărat cu preţul vieţii. Am scris o carte despre satul natal, în care am aşezat toate obiceiurile, toate amintirile copilăriei mele şi ale altor generaţii, alături de câteva portrete ale unor oameni de seamă.
Deşi mic, satul nostru a dat cei mai mulţi preoţi, după numărul de locuitori, ţării şi, de asemenea, cele mai multe dăscăliţe. Oamenii au ştiut că nu le pot asigura un trai bun copiilor, mai ales în perioada comunistă, astfel încât au făcut sacrificii şi i-au trimis spre şcoli. Cu opinci încălţaţi, aceştia au avut să devină arhitecţi, ingineri, procurori. Un sat ce a dat lumii mulţi intelectuali ce, parcă, au izvorât din piatra seacă de aici ca un izvor al cunoaşterii.
S.F.: Cum se manifestă zilnic această dependență față de natură, față de folclor și tradiții?
M.M.: Am crescut cu tradiţia în casă, iar mai apoi am luat-o cu mine la oraş, încercând să n-o rănesc pe asfaltul fierbinte. Involuntar, cred că mi-a fost sădită în suflet pentru că la noi este un lucru firesc să respecţi vorba înaintaşilor şi să trăieşti după modelul acestora. În satul meu, oamenii merg în portul popular la biserică, iar atunci când au un eveniment important participă întreaga comunitate.
Le-a fost greu în această perioadă în care le-a fost interzis să se bucure sau să plângă împreună, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu au depăşit-o şi îi regăsim, din nou, împreună, suflet lângă suflet, în fiecare duminică şi sărbătoare, la biserică. De la ei am învăţat că există leac băbesc pentru fiecare boală, că cel mai mult trebuie să ai grijă de suflet şi că totul în viaţă trebuie făcut spre slava lui Dumnezeu. Fără El toate sunt în zadar şi doar El este cel care ne poartă, vremelnic, pe potecile acestei lumi, lăsându-ne, totuşi, ca un Tată bun ce este, să alegem între bine şi rău.
Avem, la margine de sat, o căsuţă înconjurată de dealuri şi păduri, pe locul nostru fiind şi un izvor. Acolo mă duc uneori pentru a mă regăsi şi a fi în armonie cu natura. Şi câte frumuseţi nu ne oferă aceasta şi câte lucruri bune nu poţi învăţa din lupta pe care o duce, an de an, cu vremurile pentru a renaşte.
E timpul frăguţelor care încep să apară pe dealurile noastre, iar mai apoi ne vom bucura de toate fructele din pomii sădiţi de străbunica, cea care prefera, în locul casei din centrul satului, căsuţa din câmp, acolo unde îmi povestea că în nopţile lungi de iarnă, în timp ce torcea la lumina lămpii, lupii veneau la fereastră.
Dar câte poveşti nu sunt cu lupi, strigoi, Fata pădurii, dar câte cântece frumoase nu am auzit, pe care, sper într-o zi, să le aşez într-o carte. De fapt, acesta este unul dintre viitoarele proiecte, legat de lirica populară din judeţul Bistriţa-Năsăud.
S.F.: Ce proiecte au prins contur în parteneriat cu Primăria Comunei Spermezeu?
M.M.: Pentru un scriitor, cel mai important este să fie o voce a cetăţii din care a plecat şi unde, din când în când, să se întoarcă, aducându-şi roadele şi prezentându-le comunităţii. Am călătorit şi am promovat în simpozioane şi festivaluri literatura şi tradiţiile noastre în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, din Malaezia la New York, Toronto şi în toată Europa, însă m-am bucurat când s-a cântat Imnul României şi a fost înălţat tricolorul la un festival din Kuala Lumpur la care participam şi eu sau când am avut recital de poezie în Turnul Eiffel la Paris sau în cea mai cunoscută piaţă din lume Times Square, în America.
Însă bucuriile de acasă nu se pot compara cu nimic. De aceea, fiecare întâlnire din şcolile de pe Valea Ţibleşului, în care ne-am prezentat în faţa elevilor cărţile şi am vorbit despre tradiţii, sau participarea la evenimente precum „Cununa grâului” – Spermezeu, obiceiul înstruţatului boului – Căianu Mic, sau Festivalul rapsozilor de la Târlişua, au fost tot atâtea prilejuri de a fi împreună cu ai mei şi a sărbători împreună frumosul.
S.F.: În ce fel te-a ajutat experiența de jurnalist și scriitor în derularea acestora?
M.M.: Am fost primul de pe Valea Ţibleşului care, în urmă cu aproape 20 de ani, ca tânăr jurnalist, am iniţiat o sărbătoare sub genericul „Serbările Satului Dumbrăviţa”. În acele vremuri nu avea Zilele Comunei nici o localitate din zonă.
A fost un act de pionierat pe care l-am dus singur, doar cu ajutorul scriitorilor şi artiştilor. Nu este de aici, de colo, să-ţi vină într-un simpozion, la Dumbrăviţa, Ioan Vlad, pe atunci rector al Facultăţii de Litere din Cluj, sau să aibă consătenii tăi prilejul de a asculta cei mai iubiţi artişti.
Am pus în scenă şi o nuntă tradiţională, după mai bine de 30 de ani, implicând întreaga comunitate. Iată, au mai trecut de atunci aproape două decenii şi rămânem în amintire cu lucruri frumoase, mulţi dintre oamenii ce au participat la punerea în scenă a acestui eveniment nemaifiind printre noi.
De fapt, în cercetările mele un loc aparte îl constituie nunta din Bistriţa-Năsăud, o parte din materialele culese de pe teren fiind adunate într-un volum de cercetare, însă mă gândesc, pe viitor, să fac o carte cu nunta din Bistriţa-Năsăud, după mine, una dintre cele mai frumoase din ţară.
S.F.: Printre numeroase scrieri (n.r.30 de lucrări) am remarcat cartea În ițari și fără mască – interviuri licantropice, la care ai lucrat aproape zece ani. Ce ne poți spune despre carte, unde o găsim, cum este structurată de-a lungul celor 500 de pagini?
M.M.: Volumul a apărut la Editura Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi este ca o oglindă a judeţului Bistriţa-Năsăud prin gândurile unor personalităţi din literatură, educaţie, muzică, dar şi manageri de instituţii culturale.
Interviurile au pornit de la cele apărute în ziarul „Răsunetul”, dar şi în emisiunea pe care o am la Radio Someş. Sunt zece ani care prezintă o evoluţie a culturii noastre, a modului în care fiecare breaslă vede plusurile şi minusurile proiectelor realizate, dar mai presus de toate, o istorie în dialoguri a ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani.
Titlul surprinde oarecum, vremurile pe care le trăim pornind de la tradiţiile noastre şi ajungând până la interdicţiile din zilele de azi. Mi-aş dori să păstrăm o parte din lada noastră de zestre pe care s-o aibă şi generaţiile următoare şi, în acelaşi timp, să dăm jos masca ce o purtăm, vrând-nevrând, cu toţii şi să vedem din nou zâmbetele de pe feţele interlocutorilor.
Cartea se găseşte pe site-ul Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi poate fi ca un ghid în ce priveşte interviurile pentru tinerii jurnalişti de azi care, în era digitalului şi a ştirii imediate, nu mai au răbdare să poarte un dialog, nu mai au timp de interviurile culturale care poate, nu aduc la fel de mult trafic precum o tragedie. Însă ele sunt foarte importante pentru aducerea în faţa publicului a reperelor cetăţii.
S.F.: În ce proiecte ești implicat acum?
M.M.: Ca jurnalist, de 20 de ani în acelaşi colectiv, la Răsunetul, care a marcat 30 de ani de existenţă, încerc să duc mai departe tradiţia presei print, rămânând singurul cotidian tipărit din judeţul nostru.
Ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, încerc să conturez un proiect, împreună cu colegii din conducere – vicepreşedinţii Icu Crăciun, Virgil Raţiu, Vasile George Dâncu, preşedinte de onoare – Irina Petraş, preşedintele Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Trăim vremuri în care mulţi arată cu degetul spre cultură, de parcă cultura ar fi de vină pentru tot ceea ce se întâmplă rău în jurul nostru. Dacă vom ţine zăvorâte uşile cu lacăte la sălile de spectacol şi vom investi doar în infrastructură, vom fi ca nişte roboţei care vor merge cu sufletele dezgolite pe drumuri asfaltate. Cultura este cea care ne dă sevă pentru a ne întreţine mintea, iar fără a fi oameni educaţi nu am fi cu nimic mai presus faţă de suratele noastre.
S.F.: Dacă ai fi librar pentru o zi, ce carte scrisă de Menuț Maximinian ne-ai recomanda cu toată convingerea?
M.M.: În primul rând, aş recomanda tuturor să înceapă să citească ceea ce le place, iar mai apoi să-şi cunoască literatura ţării.
Dintre cărţile mele, cel mai mare succes a avut „Poveştile Paştelui – Tradiţii vii din ţinutul Bistriţa-Năsăud”, apărută într-un tiraj impresionant şi care aduce în faţa noastră sărbătoarea Luminii şi zilele din jurul ei prin ochii ţăranilor din Bistriţa-Năsăud.
E vremea să ne spunem poveştile noastre atât de frumoase şi să nu alergăm doar după iepuraşii importaţi când noi avem, pentru copiii noştri, mersul în prez. Fiecare copil are o trăistuţă pentru ouă, de care este legat un fir de aţă pe care înşiră turtiţele primite. Să nu fugim doar după sania lui Moş Crăciun ci să ne aplecăm privirea şi spre povestea lui Crăciunul Bătrânul, cel care, alături de Crăciuniţă, au văzut minunea Naşterii.
Să-i învăţăm pe copiii noştri că românii sunt oameni buni, că sunt creştini, că la noi, de Paşti, la masă, ne adunăm ca într-un ritual prelung, cei din familie, alături de cei dragi ai noştri plecaţi în eternitate, iar de Crăciun, Maica Sfântă şi Dumnezeu coboară pe pământ, în mijlocul oamenilor, luând cina la casa gazdei ce aşteaptă mesajul naşterii la fereastră. Spunea Mitropolitul Bartolomeu despre cei care colindă că sunt adevăraţi purtători de Hristos pentru că îi vestesc naşterea. (va urma)
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Menuț Maximinian
