Laura Pănăzan este psiholog și psihoterapeut de cuplu, cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional. În spatele acestor termeni specifici domeniului psihologiei se ascunde un om cald, specializat în emoție, un om care a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre dialog, traume, conectare emoțională.
Cum a schimbat pandemia relațiile de cuplu sau dacă a condus oamenii spre alte limbaje de iubire, vă invit să descoperiți în rândurile de mai jos.
Silvia Filip: Laura, ești medic stomatolog, te-ai specializat în psihologie și psihoterapie, cum ți-a venit ideea să te apuci de scris?
Laura Pănăzan: E o idee foarte veche. Primele scrieri au fost bilețele de iubire pentru mama, băgate pe sub ușă, în clasele mici. Au urmat poezii în stil pastel, jurnale cu of-urile mele, cuplete puse în scenă cu copiii din fața blocului sau în spectacole surpriză pentru doamna dirigintă din școala generală. În liceu am scris eseuri filozofice sau cu tentă științifică. Și o piesă de teatru SF, la cererea unui băiat, ca pentru teatru radiofonic.
Dar prima persoană care m-a făcut să cred că aș putea deveni scriitoare a fost doamna Rodica Popescu, profesoara mea de română. Cred că eram într-a șasea. Tot ce am scris până la sfârșitul liceului s-a pierdut accidental și vreo 20 de ani am crezut că mi-am pierdut și harul. Am fost ocupată cu alte sensuri importante pentru mine: relația de cuplu, copiii, cele două facultăți, specializările ulterioare. Doar când citeam o carte cu nesaț și mi se părea „în stilul meu”, mi se strângea un pic inima la gândul că am trădat așteptările profesoarei mele.
Acum vreo 10 ani, o tabără de dezvoltare personală m-a deblocat. Mi-am făcut un blog și m-am reapucat de scris, ca-ntr-un jurnal. Haotic și adolescentin, că doar acolo rămăsesem. În paralel, latura mea de psihoterapeut a început să aibă o pondere din ce în ce mai mare, iar în ultimii 6 ani, cuplul a devenit preponderent în cazuistica mea.
Mai departe povestea e scrisă în carte. (n.r. Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu, vol.1 Așteptări nerealiste).
S.F.: Cum a decurs colaborarea cu Editura Letras, o editură mai nouă pe piața de carte, ce promovează autorii români?
L.P.: Editura Letras a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine.
Inițial începusem colaborarea într-un mod promițător cu o editură importantă, dar atunci când s-a pornit pandemia lucrurile s-au oprit. Deși mi-au mai dat speranțe, până la urmă am renunțat să aștept și am trimis manuscrisul către alte edituri. Răspunsurile au fost asemănătoare (criză, liste de așteptare) și mă resemnasem. Dar sunt un om ocupat, am unde să-mi duc energia. Aveam totuși uneori sentimentul că am rămas cu copilul nenăscut.
Băiatul meu cel mare este cel care a avut mână bună. În luna în care și-a găsit un job foarte bun, a descoperit și editura Letras. Domnul Tudor Popa, consilier de autori, a fost omul de care aveam nevoie. Printre cabinetele mele, nu m-a lăsat să respir. Sunt două luni de la primul meu mesaj către Letras. În clipa asta parcă îi aud vocea lui Tudor: „Spune-le că ar fi durat mai puțin. Că tu ai întârziat editura cu perfecționismul tău!”
Editura Letras îmi dă siguranța că sunt pe mâna unor profesioniști care știu drumul.
Descoperă aici cărțile apărute la Editura Letras
S.F.: Cum au primit apropiații tăi vestea că ai finalizat cartea Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu, vol. 1?
L.P.: În moduri diferite: clienții cu curiozitate, pacienții cu uimire, prietenii cu entuziasm, unele rude cu tăcere. Copiii mei cu mișto-uri. Părinții cu mândrie. Soțul cu foarte multă susținere. El știe de aproape cum se simt bucuria și frica pe care le trăiesc în ultima vreme.
S.F.: Ce ne poți spune despre ilustrația cărții?
L.P.: Dacă întrebarea se referă la copertă, aceasta este meritul editurii Letras ca idee inițială și ca realizare efectivă. A fost o colaborare strânsă între noi. Au fost mai multe variante intermediare și mi-au fost ascultate sugestiile, așa încât personajele stil desen animat reflectă metaforic cele două roluri diferite ale partenerilor de cuplu. Cred că cititorul va fi surprins să descopere ce personaj îl reprezintă de fapt, dincolo de identificarea de la prima întâlnire cu coperta.
Cu privire la ilustrațiile interioare, ele au fost realizate la cererea mea, de către un membru apropiat al familiei mele, care dorește să rămână anonim. Sper să își dezvăluie numele pe coperta celui de-al doilea volum.
S. F.: Doamna psiholog Laura Pănăzan, câte tipuri de limbaje de iubire pot exista într-o relație de cuplu?
L. P.: Noțiunea de „limbaj al iubirii” a fost introdusă în anii 90 de Gary Chapman. În celebra sa carte „Cele 5 limbaje ale iubirii”, el descrie modalitățile principale prin care oferim și recunoaștem iubirea: declarații apreciative, timp împreună, daruri, servicii și contact fizic.
În Terapia Focusată Emoțional pe care o practic în lucrul cu cuplurile, folosim conceptul de „nevoi de atașament”. Acestea sunt general umane: toți avem nevoie de iubire. Dar fiecare client resimte lipsa iubirii într-un fel specific, pe care îl invit să îl descopere împreună cu mine și să îl exprime blând către partener.
De exemplu, în spatele unui comportament vizibil (reproșuri sau controlul mesajelor din telefonul celuilalt), pot sta niște gânduri (nu mă mai vrea, am îmbătrânit, o să ne despărțim) și emoții evidente precum furia, frustrarea. Dar și emoții profunde (frica de a nu fi părărsit sau de a fi insuficient în ochii omului drag) și nevoi ascunse (de a fi apreciat, admirat, valorizat, ales).
Mai mult decât să bifăm limbajul de iubire potrivit unui client, mă interesează să parcurgem drumul de la ce face sau spune, la ce simte și la ce își dorește, pentru că i-a lipsit dintotdeauna. Asta îi face pe cei doi mai ușor de înțeles unul de către celălalt, mai empatici, mai conectați.
S.F.: De ce traumele copilăriei, deși petrecute cu zeci de ani în urmă, pun piedici între parteneri?
L.P.: Pentru că din traumă am învățat cum să interacționăm unii cu alții. În fața acelor evenimente am învățat răspunsuri specifice pentru situațiile dificile emoțional, răspunsuri pe care le reproducem automat și azi.
Atunci când percepem o atitudine ca fiind o nedreptate sau un atac personal, rănile vechi sunt reactivate. „Nu poți să-mi faci și tu asta!”, parcă am spune. Și reacționăm mai puternic decât ne-am permis în fața adultului de altădată. Prin luptă sau fugă. Ca un dulău care latră sau ca un arici care se pitește sub țepi să nu-l mai ajungi. Oricare dintre aceste răspunsuri rupe conexiunea dintre noi.
S.F.: Care sunt semnele palpabile că dintr-o relație lipsește dialogul autentic?
L.P.: Faptul că fiecare vorbește despre el și parcă nu se mai aud. Sau ce aud îi înfurie și mai tare. În terapie îi ajut să tacă și să vorbească pe rând, să aleagă ce e de spus celuilalt (câte un lucru o dată) așa încât să fie șanse să fie auziți și să nu se deconecteze unul de altul.
Alt semn ar putea fi că nu mai vorbesc decât despre lucruri superficiale, ca doi străini. Că nu mai au intimitate emoțională, deși pot face o echipă grozavă la construit case, de exemplu.
Poate fi îngrijorător că nu au discuții contradictorii niciodată, menținând pacea de dragul relației și, paradoxal, cu prețul profunzimii ei.
S.F.: Ce atitudine este sănătoasă pentru psihicul nostru în cazul în care avem de-a face cu o stare conflictuală permanentă în relație?
L.P.: Să fim curioși, în loc să știm deja despre ce e vorba.
Să recunoaștem că lucrurile se repetă mereu după un tipar de interacțiune care ne desparte de celălalt și la construcția căruia participăm.
Să credem că există o explicație umană, emoțională, pentru ceea ce face el (n.r.partenerul): nu e din răutate sau din nepăsare. Ci pentru că e la fel de singur și de disperat ca noi, doar că alege alt mod de a exprima asta. Dacă nu l-am mai judeca, dacă i-am acorda credit, ce-am putea afla?
Să ne auto-observăm. Dacă am revedea filmul certurilor noastre, ce am descoperi despre noi înșine?
Să ne propunem să vorbim în șoaptă, suflet cu suflet. Poate s-ar auzi mai bine.
S.F.: Cât de importantă este conectarea emoțională, indiferent de problemele sau situațile neprevăzute din exterior?
L.P.: Este vitală pentru relație și, pe termen lung, pentru sănătatea noastră.
Este modalitatea cea mai hrănitoare de reglare emoțională în orice situație dificilă.
Se numește co-reglare și crește încrederea în sine, în celălalt și în relație. Dar noi am învățat să ne ducem crucea de unii singuri, să ne concentrăm pe performanță, să ne alinăm cu dependențe, ori să găsim vinovați pentru suferințele noastre. Și dezvățul e foarte greu.
N-am prea învățat să ne punem sufletul în poala cuiva.
Ne doare neiubirea, dar habar nu avem cum ar arăta iubirea. La prima vedere, e înfricoșător ce propun eu: să riscăm, să ne încredem în celălalt. Știm, din alte relații, că vom fi scăpați pe jos. Și de ce ne e frică, nu scăpăm. Pentru că nu dăm șanse la altceva.
S.F.: O astfel de situație neprevăzută care a reușit să despartă foarte multe cupluri a fost chiar trista experiență a pandemiei de coronavirus. Teoretic, perioadele greu încercate ar trebui să ne apropie și mă gândesc aici la bunicii și străbunicii noștri care au traversat perioade mult mai sfâșietoare, precum război, secetă, foamete…Se modifică gradul de toleranță odată cu trecerea timpului peste relație?
L.P.: La cununia religioasă ni se spune să fim „împreună la bine și la rău”. E greu să fim împreună la rău, atunci când sunt puține experiențele de împreună la rău din copilărie.
Plângeam când mă duceau la grădiniță. M-a întrebat cineva ce mă sperie atât de tare? Evitau subiectul, poate așa uitam și problema se evapora.
Sufeream când părinții se certau. I-a păsat cuiva ce era în sufletul meu? Nu-și vedeau nici de sufletele lor.
Erau toți dărâmați când a murit bunica. Mă mai putea ține cineva și pe mine? Se pierdeau în ritualuri.
De unde aș fi putut să îl învăț pe „împreună la rău”?
Pandemia ne-a forțat să stăm acasă. Mult prea aproape unul de altul. Nu pandemia a creat problemele de cuplu, ea doar le-a relevat. Am început să vedem ce băgam sub preș, n-am mai avut unde să fugim, cu ce să ne mai amăgim. Pandemia ne-a forțat să recunoaștem realitatea relației noastre și să alegem ce facem cu ea.
Și da, pandemia este comparabilă cu un război. Am trăit în pericol și în anxietate multișor. Dacă știam de dinainte de pandemie să ne co-reglăm emoțional, i-am fi făcut față mai bine, împreună. Altfel, nesiguranța cu privire la sănătate și nesiguranța din relație s-au agravat una pe alta.
Cât despre timp, există oameni care învață din lecții de viață. Există persoane care ajung să fie bunici iubitori, deși nu au fost părinți buni. Sau parteneri care își recunosc greșelile tinereții și devin foarte grijulii unul față de altul la bătrânețe.
Dar și la strămoșii noștri existau traume de război, relații de compromis în care soții rămâneau împreună din considerente sociale, religioase sau economice.
Eu cred că fiecare cuplu are particularitățile lui și că nu suntem mai răi decât bunicii noștri. Dar avem în plus șansa de a învăța din nereușitele lor, de a cere și de a primi ajutor atunci când relațiile noastre sunt în pericol.
S.F.: În ce proiecte ești implicată acum?
L.P.: Familia mea și cele două cabinete sunt proiectele mele de zi cu zi.
Țin un workshop pentru cupluri intitulat Deep Parenting, cu frecvență săptămânală.
În ceea ce privește scrisul, aveam nevoie „să nasc acest copil” (să public această carte), ca să mă pot concentra pe al doilea.
În acest moment încă nu am decis dacă subiectele despre care aș mai scrie (care îmi sunt clare deja) vor fi conținute într-unul sau în mai multe volume despre „dulău” și „arici”. Sunt în faza în care cer voie cuplurilor care mă inspiră, actuale sau mai vechi, să pot folosi poveștile lor, potrivite ideilor mele.
S.F.: În încheiere, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde acestui interviu și te rog să transmiți un gând cititorilor bookuria.
L.P.: Îți mulțumesc pentru invitație și pentru întrebări. Sper ca răspunsurile mele să ajungă la inimile cititorilor Bookuria.
O relație de cuplu armonioasă ne dă energie pentru toate celelalte relații și domenii ale vieții noastre.
Orice ușă deschisă de voi, dragi cititori, în direcția autocunoașterii și a înțelegerii interacțiunilor interumane reflectă grija pentru sufletul vostru și pentru cei dragi.
Călătoriile de acest fel vă conduc spre împlinirea autentică, înlesnind conexiunile de calitate cu oamenii pe care îi iubiți.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: Viorel Gabriel Titu
