fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro
elefant.ro

Horia Corcheș: „Să spunem că și acest volum, care va apărea la editura OMG, este despre momente de angoasă, de criză, de anxietate, mascate însă frumos, elegant, cât de cât, într-un cinism bine temperat, sper eu”

Horia Corcheș

Numele invitatului de astăzi mi-a devenit cunoscut atunci când fiicele mele au venit de la școală, cu mulți ani în urmă, și m-au anunțat că au de citit Istoria lui Răzvan de Horia Corcheș. N-am să uit entuziasmul lor după ce au parcurs cartea și nici nu m-am gândit atunci că voi face cândva un interviu cu unul dintre autorii lor preferați. Deși la prima vedere, doar analizând câteva poze în care nu schița nici cel mai mic zâmbet, Horia mi s-a părut inabordabil, mi-am luat inima în dinți și am alcătuit un set de întrebări special pentru el.

Cum a decurs interviul, cât de mătăsoase sunt răspunsurile lui, asemeni căldurii emanate de verdele ierbii de mai, vă las pe voi să descoperiți…

Cu un umor fin și delicat, Horia Corcheș se joacă cu frazele dar ne pregătește și o surpriză la sfârșit de mai. Îi mulțumesc încă o dată pentru amabilitatea de a-și găsi timp pe care să îl împartă cu noi și cred că după cum a răspuns la unele întrebări, l-aș mai “pedepsi” cu altă ocazie, cu încă vreo 30 de întrebări pentru că este un interlocutor special. Cu acordul lui, desigur…

Silvia Filip: Horia, cât de important este mediul ca să poți scrie?

Horia Corcheș: Este o întrebare interesantă. În mod normal, pentru orice activitate umană productivă, ai nevoie de un mediu adecvat, potrivit acelei activități. În ce mă privește, e important mediul în măsura în care mă simt oarecum confortabil în el, nu mă simt agresat de factori perturbatori. Dar uneori asta ține doar de propria ta decizie. Am scris capitole întregi de roman în cafenele, unde era viermuială, cu căștile în urechi. Am scris poezii pe telefon, în timp ce făceam baie. Am scris o proză scurtă, Accelerație, care a fost selectată pentru primul număr al revistei Iocan, în baie, pe un scăunel, în câteva ore dintr-o noapte târzie. Mi s-a întâmplat să scriu prin hoteluri, la munte sau la mare, stând pe canapea în living sau pe balcon. Eu scriu peste tot unde mă apucă. Contează mediul, dar cred că cel mai mult mediul din mintea mea.

S.F: Crezi că sensibilitatea mai crescută pe care o au artiștii se poate exersa de-a lungul vieții?

H.C.: Nu știu dacă artiștii au neapărat o sensibilitate mai crescută. Ci, poate, o altă capacitate de exprimare a ei. Fiecare om își manifestă sensibilitatea (câtă o are) în manieră proprie. Unii, prin tăcere. Alții, prin flori, prin zâmbete, prin gesturi, alții prin culori sau sunete sau cuvinte. În fapt, nu exersarea sensibilității e esețială pentru un artist, ci cultivarea capacității de observare a vieții, în toate aspectele ei, inclusiv în cele care țin de emoții, de sensibilitate. E o discuție care poate ușor aluneca în domeniul psihologicului. Cred că oamenii trebuie să își cunoască potențialul emoțional, să îl poată ține sub observație, să îl poată privi din afară. Pentru a nu deveni robii lui. Asta nu înseamnă să și-l nege sau să și-l înăbușe, totuși. O formă de a-l ține sub observație, fără să fii sclavul lui, este și scrisul.

S.F.: Ce tip de educație culturală se făcea în familia copilăriei tale?

H.C.: Părinții mei sunt oameni cu educație medie, veniți de la țară la oraș, pentru a face liceu și școli postliceale apoi. Atât le permiteau, atunci, condițiile din familiile lor. Au fost asistenți medicali. Dar au fost oameni cu deschidere sau, poate, cu viziune. Aveam bibliotecă mare, pereți întregi, pentru că amândoi cumpărau tot ce prindeau. Și citeau. Bunica, fostă învățătoare, m-a dus încă din clasa I la operă și la balet, la concerte simfonice, aveam abonamente, mergeam de două ori pe săptămână. M-au dat la școala de muzică, unde am făcut opt ani pian, iar un unchi, fratele bunicii, mi-a dăruit pianina lui vieneză, pe care o am și acum. Apoi, aveau prieteni din medii destul de cultivate. Și-i știau face, pentru că sunt oameni foarte sociabili, buni și săritori în ajutorul altora. Așa că la noi în casă veneau profesori, muzicieni, medici, de toate felurile. Am fost influențat de acest mixt. Iar uneori, când apărea câte o carte despre care se vorbea mult, cum a fost Cel mai iubit dintre pământeni, romanul lui Marin Preda, tata citea seara, în bucătărie, întregii familii, câte un capitol-două.

S.F.: Ai fost încurajat să îți pui în practică hobby-urile?

H.C.: Nu am prea avut hobby-uri. Adică ele erau în zona aceasta, a lecturilor, a muzicii. Nu întâmpinam probleme, din acest punct de vedere. Iar apoi, după jumătatea liceului, descoperisem cu niște prieteni, cercetași, pasiunea muntelui, mergeam destul de des, cu corturi sau prin cabane, cu bani puțini, dormeam uneori prin gări, pe unde apucam, prin saci de dormit, făceam focuri de tabără, fumam, beam, desigur, cântam, ne îndrăgosteam, filozofam. Ce adolescent nu are astfel de hobby-uri?Apoi, unele hobby-uri mi le-am descoperit abia la maturitate, mersul cu bicicleta, sportul de întreținere (care a devenit un hobby, deși e, în egală măsură, o nevoie vitală). În rest, nu prea am nici acum altele. Muntele l-am lăsat mai în uitare și îmi pare rău.

S.F.: Ești profesor de limba și literatura română, este importantă vârsta la care un copil începe să citească?

H.C.: Ce înseamnă important? Dacă un copil are un mediu care îl încurajează în direcția lecturii și/sau dacă el are o deschidere în această direcție, va începe de mic. Nu mai suntem în vremuri în care să nu ai acces deloc sau puțini sunt aceia care nu au deloc pentru că mediul e extrem de nefavorabil. Sigur, dacă familia încurajează unele practici, e minunat. Dar cunosc familii în care un copil e cititor, altul deloc. Același mediu, aceiași stimuli. Discuția e lungă, școala, cred eu, trebuie să își schimbe paradigma de lectură, pentru a o duce în direcția dezvoltării personale. Dar ca să revin la întrebare: e important ceea ce faci la un moment dat. Nu ce nu ai făcut înainte. În orice moment te afli în cel mai bun moment pentru a face ceva ce nu ai făcut înainte.

S.F.: Referindu-se la efectul lecturii, Andrei Pleșu spunea: „Întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil, iar efectul lecturii nu se poate anticipa după calcule previzibile. Întîmplarea – adică destinul- joacă un rol important.” Au fost elevi care să-ți fi spus, după ani când v-ați reîntâlnit,  că le-ai schimbat destinul datorită pasiunii tale pentru literatură?

H.C.: Au fost elevi care mi-au spus, după ani, că le-am influențat viața (n-aș spune atât de tranșant, că le-am schimbat destinul, în fond, elevii nu aveau la vârsta aceea un destin, ci un început de destin), dar nu neapărat prin pasiunea mea pentru literatură, ci prin pasiunea mea pentru viață, înțeleasă altfel poate, mai nuanțat, datorită literaturii. Ca să explic mai clar: mi-a plăcut mereu să discut cu ei, atât cât îmi permitea spațiul școlar sau timpul meu liber din afara clasei, când mă mai dedicam uneori lor, mi-a plăcut să discut cu ei viața, prin intermediul unor exemple din literatură. Sau să iau literatura ca pretext. Ce spune Pleșu e, de fapt, cred eu, altceva: anume că o carte (și, dacă e, putem generaliza, literatura în general) îți poate vorbi foarte clar, dacă o citești în momentul în care viața ta se intersectează cu tâlcul ei. Altfel, în alt moment, poate să te lase rece.

S.F.: Am observat ( poate e pripită observația mea) că elevilor de azi nu prea le plac lecturile obligatorii,  de clasicii literaturii române nici nu vor să audă…Cum procedezi spre a le abate calea spre lectură, ce cărți le recomanzi elevilor tăi?

H.C.: E simplu, am dat răspunsul mai sus: caut în lecturile pe care le propun, cele aflate în acord cu programa școlară, viața, viața cu care și ei se intersectează. Adică ies din paradigma lecturii estetice și intru în cea a dezvoltării personale. Și crede-mă, nu e chiar așa, că nu le mai plac clasicii, le plac! Mai ales dacă îi conduci înspre acest tip de lectură, care se intersectează cu preocupările lor de înțelegere a vieții, de cunoaștere și autocunoaștere. Ca să nu crezi că vorbesc abstract, uite un exemplu, l-am mai dat nu demult: discut cu ei despre maladivul din Ștefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu, despre ce înseamnă un comportament obsesiv-compulsiv, despre faptul că asta nu te face un intelectual superior, ci un nefericit, despre faptul că nu trebuie luat ca model, ci din contră, că în viața noastră trebuie să dezvoltăm mecanisme de raportare la sine mai reziliente etc.

S.F.: Istoria lui Răzvan a fost un fenomen, cel puțin în rândul elevilor, care au perceput-o ca fiind fresh, inovatoare, foarte interesantă. Ți-a ieșit așa pur și simplu sau ai făcut sondaj, ai cercetat îndelung în rândul elevilor înainte de a o scrie?

H.C.: Haha, nici vorbă de sondaj sau alte cercetări pe elevi. Am scris-o dintr-o răsuflare, într-o vară, cu câteva etape, una de vreo săptămână în care am făcut un draft pe capitole, retras la Herculane, apoi încă câteva luni în care am scris zilnic câte opt-zece ore pe zi și am studiat în paralel istorie. A fost o scriitură spontană în tot acel timp.

S.F.: Știu că anul acesta urmează să apară un volum de poezie… Ne poți dezvălui, te rog, despre ce este vorba?

H.C.: Da, se pare că va apărea pe la sfârșit de mai, început de iunie. Acum, să îți spun ceva: în poezie, nu prea poți spune „despre ce este vorba”. Mi-a ieșit un volum din texte scrise majoritatea în decurs de 5-6 ani, iar câteva, care i-au dat coerență, în ultimele luni. Este un volum-concept. Poezia, de altfel toată literatura, e despre stări liminale, despre limite, despre crize, despre ce vrei, de fapt, să exorcizezi cumva din tine. Să spunem că și acest volum, care va apărea la editura OMG, este despre momente de angoasă, de criză, de anxietate, mascate însă frumos, elegant, cât de cât, într-un cinism bine temperat, sper eu.

S.F.: Unde îți place să-ți petreci vacanțele?

H.C.: La munte și la mare, mai ales la marea din Grecia sau din Italia sau din Muntenegru, prin orășele cochete, cu străzi înguste, medievale, unde restaurant și terasă înseamnă o masă cu două scaune. Dar mai important este cu cine îmi place. Iar asta nu m-ai întrebat, deci nu vei afla răspunsul.

Un interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Horia Corcheș

Silvia Filip
Total
5
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Automutilarea

O istorie culturală. Automutilarea, de Sarah Chaney (Editura Paideia, 2021)

Next Article
cărți motivaționale

Reduceri de până la 60% la cărți motivaționale și de dezvoltare personală

Related Posts

Total
5
Share