fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro

Lykantropie și Poezie

Lykantropie

Trăind în zona boreală, cu stepe și păduri întinse, strămoșii noștri au avut ca dușman natural lupul, animal ce trăiește în haite și nu se sperie decât de foc. Treptat, pentru a-și asigura supraviețuirea, vânătorii au început să imite, pe cât posibil, comportamentul lupilor, iar cei mai experimentați se îmbrăcau cu piei de lup, o formă intuitivă de transfer de calități de la animal la om, numită de antici lykantropie. Trecând peste aspectele strict medicale ale lykantropiei – cazurile de turbare, ca urmare a mușcăturii de animal, produc la om modificări de comportament, adesea patologice, ce duc până la eliminarea/alungarea din comunitate a indivizilor atinși de delir rabiofob – trebuie reținut că, sub aspect antropologic, transformarea lupului în totem, este un element comun majorității populațiilor ariene.      

Pentru a avea succes, vânătoarea, în general, cea de lupi în mod special, era rezervată indivizilor inițiați, ce constituiau un grup separat, delimitat de restul tribului. În vechea Ellada, de pildă, în special în jurul localității Olimpia, concepțiile religioase ale aheilor corespundeau în mare măsură cu acelea ale cauconilor, trib considerat de vechii greci drept strămoși ai acestora, originar din ținuturile „boreale”, localizat de istorici în Curbura Carpaților, în Țara Bârsei de azi, până la izvoarele Oltului. Cauconii, popor apărut în istorie încă din vremea homerică, venerau lupul, obicei transmis și aheilor. Istoricul Strabon susține că acest trib „nordic” era de origine „ne-grecească”, iar un alt istoric, Ammianus Marcellinus, relatează că, la sfârșitul veacului al IV-lea, după Christos, regele Athanaric, al vizigoților, fugind din calea hunilor, s-ar fi adăpostit la hotarele Imperiului Roman, într-un ținut inaccesibil, numit de el Caucaland. Cert este că acești strămoși ai grecilor îl venerau pe Lykos (Lykaios), Zeul-Lup, denumire, se pare de origine tracă, ne asigură academicianul Alexandru Surdu în cartea sa, Mărturiile anamnezei (Paideia, 2004). Rege al Arcadiei, legendarul Lykos, i-ar fi inițiat pe războinicii săi în Lykaion (sanctuarul zeului), aducând inclusiv jertfe umane, obicei care l-a mâniat atât de tare pe Zeus, că ar fi decis ca practicanții acestor obiceiuri barbare să se transforme direct în lupi, cu alte cuvinte să devină lykantropi. Mai târziu, ca să-i „îmblânzească” pe credincioși, Zeus ar fi înlocuit vechile tradiții sângeroase cu întreceri sportive și literare, precursoarele Olimpiadelor de azi. La rândul lor, romanii se închinau Zeiței-Lup, Luperca, o lupoaică sacră despre care legenda spune că i-ar fi hrănit pe Romulus și Remus. Similar tradițiilor grecești, Luperca se adăpostea într-o peșteră de pe un munte/colină sacră (la Roma, pe Capitoliu, de unde și denumirea de Lupa Capitolina), ce amintește de Lykaion-ul grecesc, dar și de Kogaionul dacic, și unde credincioșii făceau pelerinaje, ce aminteau de retragerea (simbolică) a Lupului, în peșteră.

Practic, nu doar geții, dar și sarmații, goții, și chiar vikingii lui Odin venerau Lupul, iar războinicii-lup purtau cu mândrie denumirea de daoi/daci, sau dacos, în limba traco-getă, cu toții originari din Țara Lupilor, Dacia. Purtători de piei de lup (sau de urs), salmos, (sau zalmos), în limba lor, dar și de coif/căciulă, cușmă, ambele cu semnificație totemică, războinicii-lupi erau conduși/inițiați de preoți/șamani ce purtau numele generic de Salmos (Salmoxis), cuvânt ajuns până la noi sub denumirea alterată de „solomonar”. Locuința/peștera lui Salmoxis (purtătorul de piele de Lup) era localizată, simbolic, la poalele Muntelui Sacru (Ciucaș, local,  etimologic, cauca, coca, coci însemnând munte, deal, pisc, dar și coif, căciulă), de unde și termenul, mitologic de Kogaion, denumire fără o localizare anume.

La daci, Lupul-totem nu era prezent doar în ținuta luptătorilor, dar și pe steag „Dragonul”,  sau Capul de Drac/Lup (Câine, chiar, după unii cercetători) care, desfășurat, avea și rolul de călăuză a tribului, anulând frica și angrenând forțe supra-umane, cum ne asigură poetul Petru Solonaru într-un studiu (nepublicat) despre Tricolorul Daciei:sub acțiunea curenților de aer provocați de goana cailor, orificiile strindardului vibrau, intrând pe „spirala creației”. Desfășurat, în stare de luptă, „Dracul” era înspăimântător, strâns la piept („A făcut pe Dracul ghem”, ne spune poporul) steagul devenea un talisman de preț, păstrat în secret, timp de generații. Nu întâmplător, Regimentele de gardă din toată Europa civilizată de azi poartă denumirea de „Dragoni”, păzitorii de steag.

Pe de altă parte, lykantropia este asociată cu nemurirea, o formă de exacerbare a sălbăticiei fără rezerve. Preoții Zeului-Lup „solomonarii” se retrăgeau periodic într-o peșteră secretă, la care muritorii de rând nu aveau acces. Biograful  Diogene Laertios, relatează, în Viețile și doctrinele filosofilor, că Epimenide, cretanul, căutând o oaie pierdută, s-ar fi rătăcit într-o peșteră de pe muntele Ida, unde a „dormit” 57 de ani. La revenire, ar fi sacrificat o oaie în cinstea lui Chronos, care l-a „găzduit”, pretinzând că e nemuritor. Mircea Eliade leagă acest somn șamanic de practicile solomonarilor, și indirect, de cultul Zeului-Lup. 

Treptat, odată cu evoluția istorică, obiceiurile și tradițiile vechi s-au transformat în Poezie, după modelul ontologic blagian, expus în Orizont și stil: ordinea cauzală a lucrurilor, noesis, respectiv amintirea strămoșului-lup, a devenit ordine abstractă, poesis, o formă de spiritualizare, comună ființei umane. Poesis, în viziunea antică, este sufletul care deschide lumea, este Logosul inițial, Calea Adevărului ce  ne-o dezvăluie chiar Zeul. În cazul de față, înfricoșătorul Zeu-Lup a intrat în zona abstractului, iar această abstractizare, de tip constructiv, a devenit, printr-o dinamică intimă, revelatoare, o formă de înălțare spirituală, accesibilă prin intermediul simțurilor.

Amintirea  Zeului-Lup se mai păstrează doar în subconștientul liric, ca o reminiscență a actului originar, sublimat prin poezie. Moștenitori spirituali ai vechilor mistere ezoterice, de tip lykantropic, avem acces, prin purificare (catharsis), și  prin revelație, la voința Zeului, Poezia, ce se adresează tuturor simțurilor, nu doar Cuvântului. În perspectivă antropologică, ființa umană este universală, iar calea ce ne înalță spiritul este Poezia, poesis sau poetikos, singura artă ce ne pune, credeau anticii, în legătură cu Zeii.

Concret, despre lykantropie, obicei cu siguranță practicat de strămoșii noștri, avem date puține și fragmentare. În schimb, avem amintirea atavică, păstrată în sânge și în simțuri, ce ne ajută să intuim vechile mistere. În Dialogul Timaios, Platon ne spune că Demiurgul, gelos pe om, distrugea periodic lumea. Zeii însă i-au conferit omului un dar de preț, poein, capacitatea de a reține și reda ideile și sentimentele eterne. În acest sens, omul e unic, fiind singura ființă capabilă să recompună trecutul, prin poesis.

Fără a mai insista și asupra altor funcții ale Poesiei („Cuvântul frumos rostit face să renască în ascultători amintirea faptelor frumoase”), vom mai semnala că scopul suprem al artei este purificarea (catharsis-ul). De aceea, în vaietul corului  antic, și în țipătul strident al cimpoaielor și al citerelor, distingem, în fundal, silueta Zeului ce ne decide faptele, bune, tragice sau înspăimântătoare. Iar Poesia e un avertisment!

Din păcate, la noi filonul liric dacic și, implicit, poezia Lupului-totem au fost asociate, simplist, curentului patriotic, termen peiorativ, după unii și de aceea propus chiar să fie eliminat din literatură, pe motivul, neclar, al „etnocentrismului estetic”. Pericolul este real, fiind pe cale de a se elimina o întreagă direcție poetică românească, pe considerentul că nostalgia după trecut este o teză compromisă de poeții „angajați”. Pus în practică, acest proiect ne-ar lipsi de o componentă identitară esențială, iar riscul cel mai mare ar fi acela de a seca izvorul, difuz și sensibil, al comunicării, extrasenzoriale, cu trecutul. Nu întâmplător, încă din 1906, Titu Maiorescu semnala că filonul patriotic, dincolo de acțiunea politică, rămâne „un simțământ adevărat și adânc, ce poate fi, în orice împrejurări, născător de poezie” (Critice, II, EPL, 1967). Referindu-se strict la creația lirică a lui Octavian Goga, inclusiv la  poezia Lupul („Tu, numai tu, neîmblânzită fiară / Ce-ți strigi pustiei patima flamandă, / Și-n prigonirea câinilor, la pândă, / Îți plimbi prin codri umbra solidară – / Tu înțelegi un suflet fără țară ”– s.n.), Maiorescu observă că „patrioticul” din poezie reprezintă „veșnicul tezaur al emoțiilor omenești” și că, ce pare unora efemer, este salvat „de simțământul puternic cu care aceste idei sunt purtate”.

Cert este că, de la Octavian Goga la Adrian Păunescu, și el sedus de  lirica de inspirația dacică („Ne-a blestemat de-o eră lupul dacic / Că nu ni l-am păstrat pe steag emblemă / Și l-am înlocuit cu fleacuri, tragic / Drapelul tot castrându-ni-l de stemă” – Lupul dacic pe drapel), tot ferindu-ne de ispita patriotică nu am băgat de seamă că, obiectiv vorbind, nimic nu rezistă dincolo de acest imaginar colectiv, difuz. Exaltată, euforică, expansivă, sau, din contră, tandră, intimistă, ironică și amară, poezia patriotică rezistă ca o frustrare, ori ca o iubire trăită în negativ.

Să ne mai mirăm că literatura română abundă în creații cu substrat lykantropic, că glasul lupului, asemenea Logosului divin, ne urmărește și ne bântuie? Un exemplu este chiar volumul de față, Chemarea Lupului Alb, al neobositului poet și publicist Pavel Lică (oare și el, cum îl arată numele,  e un lykantrop? – n.n.), devenit în ultimii ani un „glas” al cetății, un Soldat împotriva Apocalipsei, după titlul unui volum recent, apărut la Editura Ex Ponto, un „oștean” angajat „de partea dreaptă a onoarei și a naționalismului”, cum bine observa poetul Nicolae Rotaru, un „lup singuratic”, ca să ne situăm în tematica volumului de față,  ce-și poartă, cu arma cuvintelor, războiul personal cu Cavalerii Apocalipsei: minciuna, manipularea și spolierea nemurilor.

Poezii dedicate „lupului dacic” am mai avut, cum am văzut, în literatura română. De data aceasta, Lică Pavel îi dedică Lupului-totem un întreg ciclu liric, reluând, programatic, toate temele „clasice” ale acestui veritabil mit cultural românesc: componenta spirituală, cea socială și cea militară. În viziunea poetului, Lupul Alb este sufletul Patriei, este scutul și reazemul ei istoric: „De când la radăcina-i de Lumină / Vin cârtițe cu otrăvite arme / Să piar-a Maicii Domnului Grădină, / Dar neștiind că Lupul Alb nu doarme”

Volumul, în întregime, merită citit ca un manifest politic, în primul rând. Compus din stanțe, mai mult sau mai puțin egale, la un loc, versurile irup ca un fluviu. Sub pana sa, Lupul, spiritul tutelar al neamului, e viu, e nemuritor. Acesta este și sensul lykantropiei de care vorbeau anticii, și de care Lică Pavel, ca jurnalist informat, nu e străin. Lupul, cheamă, trezește, „urlă” adesea la uși închise, cerând re-învierea: „Nisipul din clepsidră dacă are / A Lupului cel Alb, marea chemare / Înseamnă că mai este pentru țară / Speranța-nmuguririi-n primăvară”.

Poet-„oștean”, Lică Pavel își reînoiește Jurământul, rostit solemn, ca un ad-sum etern:  „Temeți-vă, mai pot să lupt / Am verbe cu tăișul scurt / Iar din cuvânt de voi fi rupt / Mă jur să fiu carne de tun !”. Reluate, reinterpretate, rostite profetic și premonitor, versurile lui Lică Pavel împrumută pathosul poeziei religioase și tragismul liricii din închisori. Zgâriate cu unghia, scrijelite cu cuțitul, mângâiate cu inima, versurile sale bat, ca o apă neobosită, la poarta sufletului. Sunt versuri rupte din viață, sunt poezia neamului de daci, răstigniți la porți străine.

Degeaba le cântăresc esteții cu ochi ațintiți la armonia din cuvânt, degeaba strâmbă din nas elitiștii, poezia lui Lică Pavel e vie, e eternă ca spiritul Lupului Alb, e icoana vie a Cavalerului Trac, nemuritor: „Mai bântuie-ntre Dunăre și Mare / Cu sulița, el, Cavalerul Trac / Trezind în mine Sufletul de dac / Ascultător de-a lupului chemare”.

Când grav, ca un sunet de clopot, când „naiv” ca un colind, credincios și solemn, Lică Pavel este, poetic vorbind, dacul nemuritor, lupul singuratic ce-și apără „peștera”, sălașul: „Urmași ai mei, oșteni din altă vreme / Veniți cu toți-n Munții Orăștiei / Când Lupul Alb din steag o să vă cheme / Să apărăm comoara României”.

Referindu-se la „tematica poeziei”, G. Călinescu atrăgea atenția că nu conținutul contează, ci simbolistica. Poezia, în cazul de față, nu este despre lup, steag, icoană, „grădină”, și nici măcar despre Țară. Forța  versurilor de față vine din universul etern al Poeziei. Indirect, poezia e comunicare, e sentiment. Or, Chemarea Lupului Alb este, cu totul, o alegorie, un concept, nu o simplă prezentare a unui trecut ipotetic, este ceea ce Aristotel numea, în Poetica sa, trecerea de la particular, la semnificativ, sau, altfel spus, dezvăluirea  aparenței sensibile a ideii. În acest sens, mofturile și reținerile „esteților” sunt ca perpendiculara pe cerc.

Marian NENCESCU

bogdan
Total
8
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Dorel Cosma

Un mix cultural - „Jurnalul” lui Dorel Cosma

Next Article
selfie

Jurnalişti arădeni – selfie sau o scurtă incursiune în istoria presei locale din Arad

Related Posts
la Curtea lui Urmuz
Citește mai mult

Alte „vederi” de la Curtea lui Urmuz

În continuarea  seriilor publicistice Vedere din Dealul Olarilor  (cu totul, 3 volume, apărute la editura bucureșteană  Ars Docendi,…

Total
8
Share