Alice Munro – Prea multă fericire, trad. Ioana Opaiț, ed. Litera, 2013
Putem spune că este încă o știre de actualitate faptul că scriitoarea canadiană, Alice Munro, a câștigat premiul Nobel în 2013. Poate i-a deranjat pe unii (printre care mă număr și eu), deoarece unii scriitori mai valoroși se află pe listă de mulți ani și s-ar putea să moară și să nu mai primească prestigioasa distincție. Acum că am citit ceea ce a scris, consider că a meritat premiul (am fost puțin sceptică la început, înainte să o citesc), dar repet, scriitori ca Philip Roth s-ar putea să nu mai prindă acest premiu.
Pe piața românească literară nu există multe cărți semnate de Alice Munro. Doar Prea multă fericire și Dragă viață. Iar cărțile sale sunt traduse în 13 limbi ceea ce, sinceră să fiu (și făcând o comparație cu alți autori), e cam puțin. Poate acum că a câștigat acest premiu, un fel de Oscar al scriitorilor, s-ar putea să dobândească mai multă faimă, dar acest lucru spune destul de multe.
Cartea de față mi-a plăcut, adică cele zece povestiri care sunt scrise, ca să zic așa, în aceeași tonalitate, stil clar, concis, atitudinea constantă și o prospețime care se regăsește pe tot parcursul cărții. Fiindcă autoarea scrie mai mult proză scurtă, în ciuda faptului că unii cred că scrie romane (așa cum mi-a recomandat cineva cartea de față spunând că i-a plăcut foarte mult romanul ”Prea multă fericire”).
Revenind, cele zece povestiri sunt: Dimensiuni, Ficțiune, Pe culmea Wenlock, Râpe – adânci, Radicali liberi, Chipul, Unele femei, Joacă de copii, Lemn și Prea multă fericire.
Îmi este destul de greu să aleg o proză care m-a impresionat cel mai mult deoarece cam toate se află la același nivel, ceea ce m-a surprins plăcut deoarece autoarea a reușit să-și păstreze atitudinea neutră indiferent de subiect. Cu toate că titlul cărții este dat de ultima povestire din carte, mie mi s-a părut că această esență se află în fiecare povestire, și că mai degrabă s-ar potrivi ca un titlu general.
Pot să spun, totuși, că mi-au plăcut mai mult ”Joacă de copii” și ”Prea multă fericire”. Chiar dacă, așa cum o să observați, nu există happy-ending-uri în prozele autoarei canadience. În ”Joacă de copii” este vorba despre două fete, Marlene și Charlene, care se întâlnesc într-o tabără de copii și întâmplarea face ca cele două să se asemene foarte mult, cel puțin aparent. Privite mai cu atenție, ele sunt mult diferite. Din acest motiv, ca printr-o frăție nescrisă, ele sunt considerare de ceilalți tovarăși de distracție surori și se bucură de o atenție specială. Și pentru a se cunoaște mai bine, fiecare își povestește câte un secret pe care numai cealaltă să-l știe. Așa că una își mărturisește ura pe care o are față de verișoara sa cu handicap, de care se teme foarte tare. Întâmplarea face ca verișoara sa să sosească, împreună cu colegii de la clasa specială, în tabăra respectivă. Ceva se întâmplă și cele două fete nu se mai văd, de atunci, niciodată. Dar peste mulți ani după aceea, una o caută pe cealaltă când se află pe moarte. Și nici acum nu doresc să se întâlnească din cauza secretului pe care-l împărtășesc încă din dimineața aceea de duminică în care verișoara a murit înecată.
”Prea multă fericire” este cea mai lungă povestire și este la fel de dramatică. Nu aș vrea să o povestesc, cel mai bine ar fi să o descopere cititorul, deoarece ea reprezintă ”punctul de atracție al cărții”.
Mi-a plăcut scriitura lui Alice Munro, aștept să mai citesc și altceva scris de ea. Am găsit un stil foarte proaspăt, unic, nu aș putea să-i găsesc asemănări undeva, și ușor de citit și înțeles. Profunzimea prozei ei nu te marchează foarte mult, așa cum o fac alte opere, dar te impresionează plăcut prin neutralitatea și inteligența narativă.
Emilia Zăinel
Cartea poate fi cumparata si online, de la elefant, libraria litera, eMag, sau de la libris (transport gratuit)
