Singura satisfacţie pentru un dascăl, sau bucuria pe care nu i-o poate lua nimeni din această lume, este faptul că foştii săi elevi sau studenţi nu-l uită niciodată. Acest personaj fundamental pentru societate, pentru cultură şi ştiinţă, pentru viaţă şi viitorul ei se transformă, cu şi prin fiecare generaţie, într-un model de personalitate, într-o amintire pironită într-un colţ al memoriei, într-un fel de icoană imaginară pusă alături de mama şi tata, de alte personaje iubite şi respectate.
Din când în când suntem opriţi pe stradă şi întrebaţi „ce mai faceţi domn profesor?”. În asemenea clipe, un fior de rară fericire ne copleşeşte instantaneu, devenim bezmetici în căutările memoriei pentru identificarea tânărului sau tinerei, ne sfiim să întrebăm „cine eşti?” sau „când ai învăţat?”, timpul nu iartă, anii trec, iar maturizarea îşi pune aprenta pe frunte şi obraji.
O altă bucurie, şi mai mare, este atunci când foştii studenţi ajung colegi de muncă cu profesorul sau profesoara. Mai exact, când discipolii stau alături de modelele lor, zi de zi, gând lângă gând, pasiune lângă pasiune.
Aceste gânduri sunt efectul a două evenimente ce s-au derulat zilele trecute. Primul este legat de aniversarea renumitului filolog, Gabriela Pană Dindelegan, moment cinstit, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al.Rosetti” al Academiei Române, de către foştii studenţi, acum cercetători şi profesori universitari. Cel de-al doilea eveniment ţine de lansarea, cu acest prilej, a volumului omagial „Sintaxa ca mod de a fi”, o lucrare colectivă apărută recent şi prin care Editura Universităţii din Bucureşti iniţiază o nouă colecţie de suflet: „Personalităţi ale Universităţii din Bucureşti”.
Alexandru Calmâcu
