Olive Kitteridge, de Elizabeth Strout

Olive Kitteridge nu este o femeie plăcută. Despre ea, oamenii din localitate spun că „se poartă într-un mod care nu poate fi scuzat”. Nici propriul fiu nu este mai diplomat: „Poţi să faci oamenii să se simtă oribil”, îi spune mamei sale. Într-adevăr, Olive insultă în stânga şi în dreapta, are toane, este mare şi răutăcioasă. Dar pe măsură ce apare în fiecare dintre poveştile care compun cartea ce-i poartă numele, aflăm de ce acest personaj i-a adus lui Strout un Premiu Pulitzer.

Olive_kitteridge

Olive îşi iubeşte fiul aproape până la suferinţă, deşi îl ţine numai în invective şi vorbe aspre. Soţul ei este un om blajin căruia femeia nu-i poate arăta cât de mult ţine la el, deşi ar vrea să poată asta. Are atât de multă compasiune pe cât încearcă să ascundă acest lucru. Într-una dintre povestiri izbucneşte în lacrimi la vederea unei fete anorexice: „Şi eu fac foamea, dar, domnişoară, îmi rupi inima!”. „Cum adică şi tu faci foamea?”, replică tânăra, uluită, în faţa acestei femei masive, cu palme imense. „Toţi facem foamea”, spune Olive.

Acesta este momentul în care cititorul sesizează capacitatea enormă a personajului de a empatiza fără să dea în sentimentalism şi spectacol ieftin. Olive ştie pentru toţi cei cu care interacţionează că viaţa este nedreaptă şi că trebuie să ai un noroc chior pentru un mariaj lung şi o moarte rapidă. Ştie că este afurisită şi regretă asta; înţelege greşelile şi slăbiciunile oamenilor şi, în ultiă instanţă, fragilele lor speranţe.

Cartea lui Elizabeth Strout este tabloul fragmentar al unei mici comunităţi din Maine în care oamenii încă mai mănâncă mazăre coaptă. Olive Kitteridge apare mai mult sau mai puţin în toate povestirile, şi în cea despre înmormântarea unui om a cărui nevastă tosmai descoperise că o înşela, şi în cea despre o luare de ostatici într-un spital, şi în cea în care o pianistă este surprinsă până la durere de reapariţia unui fost iubit, şi în cea despre relaţia cu năbădăi soacră-noră gravidă.

Sunt poveşti despre toate soiurile de trădare, despre puterea de a spera împotriva evidenţelor şi a logicii, despre iubiri puţin probabile, despre singurătate şi experienţele de viaţă. Şi mai ales despre a reuşi să empatizezi cu oameni pe care nu-I suporţi. Nimic vulgar, nimic senzaţionalist. Doar viaţa, aşa cum este ea prin ochii (şi uneori prin reacţiile) unei femei impunătoare şi aspre care nu face altceva decât să observe că toţi sunt ca ea. Poate mai puţin la modul de a se manifesta…