În ciuda unor serii de declasificări de materiale documentare, se pare ca totuşi nu vom afla prea curând adevărul integral despre cei 48 de ani de „domnie” ai celebrului J. Edgar Hoover în fruntea FBI. Mandatul său este, de altfel, faimos pentru secretomanie şi ascunderea informaţiilor.
Şi totuşi, cu cât mai aprinse controversele, cu atât mai febrile cercetările. Este şi cazul cărţii lui Tim Weiner, „FBI. O istorie secreta”. Din partea preocuparilor autorului, nimic surprinzator, data fiind activitatea sa anterioară de accentuare a acţiunilor confuze ale CIA, o altă entitate dominată de legea Omertei. Ce surprinde însă este hotărârea lui Weiner de a scoate personajul J. Edgar Hoover, acum istoric de-a dreptul, din clişeele omului fără scrupule care folosea împotriva adversarilor informaţii despre orientarea lor sexuală, de pildă. Chiar şi în faţa declaraţiilor unuia dintre subalternii lui Hoover, care afirma despre acesta că „ura liberalismul, îi detesta pe negri şi pe evrei, având o lungă listă de oameni şi lucruri pe care le ura”, autorul insistă că fostul director al FBI nu a fost „un tiran” sau „un monstru”; era mai degrabă „un om cu prea multă informaţie pentru o minte prea îngustă”.
Aşadar, lăsând senzaţionalul din biografia lui Hoover pe mâna autorilor de scenarii de la Hollywood, Weiner îşi concentrează efortul pe respingerea unei serii de concepţii greşite despre FBI, cristalizate puternic în opinia publică americană. Prima dintre ele ar fi aceea că după atentatele din 2011, FBI a fost reticent în a interveni şi a realiza ceva diferit: o misiune de prevenire, menită să descurajeze dinainte tentativele de comitere de acte teroriste. Este o neînţelegere, afirmă autorul, care arată că încă de la înfiinţarea sa, FBI a avut drept scop descurajarea foţelor care ar fi putut face rău ţării, de „a stopa violenţa înainte ca ea să izbucnească”. Paradoxal, ideea poate fi argumentată şi cu activitatea lui Hoover, care era celebru în epocă pentru obsesia cu care vâna orice manifestare şi pe orice cetăţean care ar fi putut „infecta” America de comunism. Aşadar, misiune preventivă în toată regula.
De asemeni, Weiner desfiinţează mitul de mare putere ţesut în jurul preşedintelui, pe care „FBI l-a vădit de atâtea ori, graţie informaţiilor compromiţătoare pe care le aduna, uşor de dominat, de manipulat şi de amăgit”. De pildă, când Truman a declarat ferm că „nu vrea Gestapo şi poliţie secretă în America”, acuzând Biroul că se scaldă în scandaluri sexuale şi şantaj pe faţă, „Hoover a declarat război Casei Albe”, într-o etalare de şocantă insubordonare faţă de preşedintele pe care jura să-l servească. Mai departe, autorul urmează o linie surprinzătoare de raţionament: „poate unul dintre cele mai profunde motive pentru care preşedinţii nu reuşesc să controleze asemenea entităţi birocratice derivă tocmai din misiunea preventivă. Performanţa acestora se măsoară în procentul de infracţiuni rezolvate; posibilitatea lor de a acuza depinde de reguli şi proceduri stabilite politic”. Un adevărat cerc vicios…
Cititorul unei asemenea lucrări poate rămâne şi cu impresia că FBI a emis nenumărate judecăţi greşite şi nu s-a dovedit capabil să intuiască pericolele la adresa SUA şi, pe de altă parte, cu ideea că tot ce se ştie în spaţiul public despre FBI este parţial adevărat sau total neadevărat, perdea de fum sau interpretare trunchiată.
Cartea poate fi cumparata online, cu reducere, de aici.
Roxana Ichim
