Înger decăzut – Yukio Mishima, trad. Andreea Sion, ed. Humanitas, 2012
Cartea poate fi cumparata cu reducere, de aici.
Yukio Mishima a fost nominalizat de trei ori la Premiul Nobel. Viața lui s-a încheiat la câteva ore după ce a finalizat Înger decăzut. Tetralogia ”Marea fertilității”, care are ca deznodământ volumul de față, cuprinde cele mai bune cărți ale sale, în opinia mea. Îmi e greu să mă gândesc, dacă mai trăia, ce lucruri minunate ar mai fi putut scrie.
De Mishima am mai citit: ”Templul de aur”, ”După banchet”, ”Soare și oțel” (autobiografică, viziunea lui de viață este foarte bine închegată aici); acum am finalizat tetralogia ”Marea fertilității”: ”Zăpada de primăvară” (1968), ”Cai în Galop” (1969), ”Templul Zorilor” (1970), ”Înger decăzut” (1970).
Eroul nostru supraviețuitor, Honda, ajunge la vârsta de optzeci de ani, prin anii 1970. Societatea este complet diferite de aceea în care își trăiește el copilăria, cu șaizeci de ani în urmă. Honda ajunge un om înstărit, îl văd și pe el exact ca Familia Matsugae (a lui Kiyoaki) și altele din prima și a doua carte a tetralogiei. Cu toate astea, acum nu mai se ține cont de acele reguli, puritatea pare-se, s-a dizolvat complet.
Singura prietenă pe care o mai are este Keiko, pe care v-o amintiți din penultima carte, vecina în vârstă, dar care și-a păstrat frumusețea aparte, chiar și la șaptezeci de ani.
În plimbarea lor pe malul mării, unde ”ca și oamenii, gunoaiele nu-și puteau găsi sfârșitul până nu luau cea mai murdară și mai urâtă înfățișare”, privesc porturile agitate care doresc să acceadă la frumusețea supremă: ”Un port adevărat este un șir de dinți albi, mereu strălucitori, îndreptați către mare. Dinții albi ai docurilor, măcinați de mare. Totul strălucește ca un cabinet medical și miroase a metal, apa și antiseptic; macaralele amenințătoare plutesc pe deasupra capului, anestezicul adoarme vasele, lăsându-le în nemișcare la docuri, și uneori trebuie să curgă și un pic de sânge” (p. 84) . Tot acolo îl întâlnesc și pe Toru, un băiat de șaisprezece ani, orfan, care lucra în turnul său singuratic.
Honda, de când îl vede, simte nevoie să-l ajute, iar când cele trei alunițe se fac vizibile, gândul îi fuge la frumosul Kiyoaki, oare o fi și Toru reîncarnarea lui, ca și Isao și prințesa Ying Chan? Oare va muri și el la douăzeci de ani? Așa că îl adoptă.
Cu el, după o vreme, vine și singura lui prietenă, Kinue, o biată fată bolnavă, dar căreia nu-i poate face rău în niciun fel. ”Lui Toru i se părea uneori că frumusețea se aude plângând undeva în depărtare. Probabil că mai încolo de orizont. Frumusețea țipă ascuțit, ca un cocor. […] Doar Kinue, prinsă în capcana urâțeniei, a reușit să captureze acel cocor, și-l hrănește cu conștiința de sine”. (p. 106)
Ce nu știe Honda este că tânărul, extrem de inteligent, are o stimă foarte mare de sine. Cu toate că-i simte răul, el nu crede că orfanul Toru, pe care-l adoptă la șaisprezece ani și-i dă toată educația necesară, poate să acționeze atât de urât. ”Nu cunoscuse niciodată rănile provocate de sărăcie, acele tăieturi în scoarța unui copac prin care se prelinge seva și care apoi se întăresc și se închid. Fusese înzestrat cu scoarța groasă din născare. Scoarța dură a disprețului” (p. 19). Victime ale sale îi cad toți din jur, Honda, Keiko (care, totuși, e singura care-l înfruntă cu succes), logodnica înșelată Momoko, profesori și apropiați. Doar Kinue, în lumea ei în care suferă din cauza ”frumuseții sale”, nu pare a fi atinsă de Toru.
Honda suferă din toate punctele de vedere. Prăpastia dintre el și fiul său adoptiv se mărește pe zi ce trece. ”În clipa în care am venit pe lume, ființa mea a știut că nu se înscrie în sfera raționalului. Nu pentru că m-am născut cu vreun defect, ci pentru că eram sublim, așa cum nu există om pe lumea asta.” (p. 177) se întreabă Toru într-unul dintre filele sale de jurnal. Acolo, Mishima a creionat toată răceala și disprețul unui om, a reușit să le prindă din diferite părți ale lumii, și să le închidă în scrisorile acestui tânăr rece și plin de sine.
Titlul romanului poate avea mai multe înțelesuri, extrem de profunde și impresionante, decăderea fiind a multora, poate a autorului, sau a lui Honda, sau a lui Toru sau a îngerului.
Honda, într-un final, ajunge după șaizeci de ani la templul unde Satoko, fata din prima carte, se refugiază și, în cele din urmă, ajunge Stareță.
Of, ce tetralogie! Închei, cu regret că s-a terminat, această „aventură” superbă care mi-a mutat lumea din loc.
”Yukio Mishima a fost, în viață ca și în moarte, și mai ales în ficțiune, un maestru al surprizelor sublime și perverse. Ultimul său roman, Înger decăzut, se dovedește o capodoperă cutremurătoare, subtilă și originală” – Coperta IV, The New York Times
Emilia Zăinel
