Sebastian Papaiani a cucerit publicul din prima. Avea un har care îl singulariza și o calitate rară: nu era o vedetă închipuită, copleșită de propriul succes.
Dincolo de felul în care marele actor a fost memorabil, cartea „Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit”, de Annie Muscă, are câteva caracteristici care o evidențiază, chiar mai mult, o „scot din rând”. În primul rând, abordarea afectivă. Autoarea caută esența sufletului actorului, îl abordează din perspectiva extensiilor omenești în profunzime, în sine, și în exterior, în eternitatea artiștilor. „De fiecare dată când l-am întâlnit, Papaiani mi-a amintit de el însuși. Nu-l vedeam nici pe Căpșună, nici pe Alecu, nici pe Oarcă, nici măcar pe Păcală”, mărturisește Annie Muscă.
Un alt reper special al acestui volum este contextualizarea deosebită. În viziunea scriitoarei, unul dintre cei mai iubiți și reprezentativi actori români a fost și v fi mereu coagularea finisată până la artă a unei familii extinse cu totul speciale. Annie Muscă se folosește de o documentare remarcabilă și de vocea artistului pentru a focusa fasciculul de lumină exact acolo unde trebuie și exact atât cât trebuie, în scopul dezvăluirii motivelor culturale, ancestrale, care au vădit până la urmă caracterul puternic, atipic, unic, al lui Papaiani. „Casa, cu pământ în loc de dușumea, era construită în curtea Maiei, bunica dinspre mamă, care, la rândul ei, o împărțea cu sora ei de la București, tanti Bibilica… Curtea aceasta de vreo 1.400 metri patrați, în care am crescut alături de mama, tata și bunicii materni, și mulți unchi și mătuși, am numit-o mereu curte de-a valma pentru că era plină de chiriaşi care locuiau în câte două cămăruțe. Evrei de treabă, turci care vindeau înghețată …”.
Născut în Piteștiul interbelic, actorul a văzut războiul „în direct”, și-a trăit cu voluptate copilăria, a trecut cu fruntea sus de „semnele” care l-au dus spre actorie (exmatricularea, severitatea părintelui său): „Rădăcinile paterne ale actorului fuseseră înfipte tocmai în Salonic, și replantate pe la noi, prin România, în vremea prigoanei aromânilor din Grecia, de la sfârșit de secol XIX. Takis Ianis Papayannis, devenit în acte și pe cruce, Tache Iani Papaiane, era aromân”.
De un firesc dezarmant, Papaiani a rămas pragmatic și plin de umor, puțin impresionat de statutul său de celebritate. Îi era suficientă afecțiunea publicului pentru a merge înainte fără fandoseli, fermecător și demn: „Revenirile în Pitești și revederile cu unii colegi de școală primară îl emoționau pe actorul care niciodată nu i-a privit de sus pe cei rămași în Pitești. Îi era peste puteri să vadă cum foștii lui prieteni de cartier nu îndrăzneau să-i spună pe nume”.
Cartea mai punctează major prin notele de subsol, care întregesc tabloul lumii pline de luminile reflectoarelor în care a evoluat Sebastian Papaiani, ca și pentru felul special în care pășește printre amintirile artistului despre patima sa pentru actorie. „Cel căruia Divinitatea îi hărăzise o carieră de actor umbla de copil printre picioarele spectatorilor, ascunzându-se pe sub scaunele din sala vestitului Cinematograf „Acvila” de pe Strada Mare, doar ca să vadă un film de nenumărate ori… «Eu cu Marga (cea mai tânără dintre surorile mamei) și cu unchiu-miu, Nelu, săream gardul pentru că n-aveam bilet. Niciodată nu ne-a prins. După terminarea filmului, eu mă ascundeam și rămâneam în sală până rula ultima serie. Era război…»”.
Nu în ultimul rând, volumul „Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit” se parcurge fără pauze pentru că ampla documentare a autoarei trece și pe la aspectele inedite ale vieții actorului, făcând-o o lectură pentru care cititorul trebuie să-și „pună deoparte” (răs)timpul necesar; artistul se devoalează într-un fel fermecător, este iscodit, provocat, atins în toate punctele cardinale ale personalității sale și, pagină cu pagină, marele Papaiani pare să se întrupeze în odaia în care cititorul parcurge această biografie de excepție: „La 16 ani, în perioada care a urmat episodului cu exmatricularea din liceu, adolescentul Papaiani juca la «Flacăra Leordeni” Divizia B. Recunoștea că, deși aici avusese doar prime de deplasare, câștigase mai mulți bani decât în primii doi ani de actorie. S-a retras din fotbal la vârsta de 19 ani, când a intrat la Institutul de teatru. Ultimul lui meci a fost în echipa națională de juniori a României. «Jucam în Grota din Salamanca, o piesă de Cervantes, cu un singur interpret: eu. La sfârșitul spectacolului, profesoara a făcut o paradă pe scenă cu noi, cei 7 absolvenți. Trăgeam cu ochiul la tata, care ne pândea din culise, transpirat de emoție. Ce frumos era în ziua aceea!!! Își dăduse părul cu briantină»”…
Sebastian Papaiani a părut întotdeauna să vină de undeva dinăuntrul publicului său, ca dintr-o nișă personalăa fiecăruia în care se ivea periodic nevoia de frumos, de firescul artei care își atinge scopul atingându-și privitorul. „Mereu a vrut să facă totul ca la carte, iar noi i-am mărturisit, de atâtea ori, că i-a ieșit”.
Din toate aceste motive, și multe altele, pe care cititorul le descoperă cu nesaț, cartea „Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit” este un dar de preț.
