Teoria tăcerii, de Iulian Tănase

„Discursul conştiinţei are loc, exclusiv şi constant, în modul tăcerii”, spune Heidegger. Acolo, în tăcerea proprie, fiecare se poate regăsi și reculege, se poate chiar restarta dacă tăcerea îi este aplicabilă, distinctă și onestă. Faptul că nu putem tăcea decât prin limbaj atestă că tăcerea este creație, spre deosebire de muțenia din care nu se poate naște nimic. Concret: ați stat vreodată atât de mult în preajma mării încât, după bronzat, aspirat aerosoli, mâncat, dormit și tot restul, să tăceți, prăbușiți în propria persoană tăcută, circumspectă, relevantă? Lectura cărții Teoria tăcerii are o astfel de dimensiune. Este doar una dintre cele 173 de astfel de dimensiuni, de lecții despre cum a tăcea este de fapt a evolua, a pactiza cu eul profund, bine dosit în spatele tuturor zgomotelor cu care ne înzorzonăm existența. Tăcerea poate fi matematică, fizică, filosofică și logică, este artă și mitologie pentru că, nu-i așa, toate pleacă de la primul cuvânt iscat în tăcerea forului interior al oricărui făuritor ulterior de scenete exterioare.

Se poate vorbi chiar atât de mult despre tăcere? Iată că da. Se poate învăța tăcerea? În mare parte a eșafodajului din jur, probabil că nu. Fiecare este invitat de cartea lui Iulian Tănase să se întrebe dacă știe a tăcea (nu să tacă, este o diferență…). Care ar fi răspunsul după „Nu poate tăcea cel care este lipsit de facultatea vorbirii. Tac doar cei care vorbesc. Vorbesc cu adevărat doar cei care tac. Tăcerea ta vorbește și spune, vorbirea ta nu spune”?

Teoria tăcerii, așadar, despre tăcere… cu vorbe care curg pe foi. Despre nostalgie și preaplinul vorbelor din jur, butaforie care nu lasă nicio clipă de răgaz; am ajuns să ne identificăm prin zgomotul pe care îl producem: „Pe cînd domniile voastre vorbiți mult, mult prea mult, pentru că pur și simplu vă place să vă auziți vorbind și mă tem că nici măcar nu auziți ce spun partenerii dumneavoastră de așa-zis dialog. Fiecare abia așteaptă să se oprească celălalt ca să poată vorbi el, și tot așa. Un dialog al surzilor bolnavi de vorbărie”.

Se poate amuți cu ușurință în fața acestei cărți. Paginile ilustrate produc o revelație: se poate tăcea. Tăcerea adevărată este acolo, mereu în preajmă, ca un pilon de susținere interioară, ca un refugiu magnific care nu ne părăsește niciodată. Tăcerea fiecăruia este unică, exact ca… fiecare. Apelul la ea este apelul la dimensiunea reală a propriei lumi interne. „Nimeni nu invită pe nimeni la un pahar de tăcere, dar paharul de vorbă la care unii îi tot invită pe ceilalți s-a umplut de mult, vorbele au umplut de mult toate paharele din lume”…

Departe de a fi un gol sau o absență, tăcerea este un ferment teribil, o reverberație ce se poate multiplica pe ea însăși până la edificiul suprem numit autocunoaștere. Pentru asta nu este nevoie de zgomotul altora, ci de tăcerea proprie.

Citiți!