„Trebuie să vorbim… Suntem ultimii martori”, spune Svetlana Aleksievici despre o carte document și monument: Ultimii martori.
Memoriile unor copii care au asistat și au îndurat atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial pot fi o lectură care cade ca o ghiulea în conștiința tuturor celor care se știu trăind dar în pace. Este teribil dialogul dintre adulții care își amintesc ce au trăit pe când erau copii cu cititorul modern, obișnuit să trăiască liber și, așa cum spune președinta Estoniei, Kersti Kaljulaid, „ia suveranitatea, securitatea și drepturile ca pe ceva subînțeles”. De fapt, amintirile sunt evocări de durere, oroare și frică. Sentimentele domină, atotputernice și întunecate, acest discurs al marcaților secolului, în recursul lor la clipe de neimaginat. „Cine mai ține socoteala copiilor pe care îi ucide războiul, chiar de două ori? Îi ucide pe cei născuți și pe cei care ar fi trebuit să vină pe lume. Mai este un copil care trece prin ororile războiului în continuare un copil? Cine îi mai dă copilăria înapoi?”, întreabă Aleksievici.
Mulți dintre cei care povestesc au fost lăsați în urmă, pe atunci, de părinți care fie au plecat la luptă, fie s-au alăturat grupurilor de partizani. „Am 51 de ani, sunt mamă, dar am atâta nevoie de mama!”, mărturisește o supraviețuitoare. Este, în Ultimii martori, ceva mai presus de o carte extraordinară. Este un film al războiului, în tușele lui care rămân – cicatricile din sufletele oamenilor – așa cum poate nu am mai citit niciodată. Ce s-a întâmplat în Belarus în timpul marii conflagrații pornite de Hitler este zguduitor văzut prin ochi de copil. Totul se transformă în „ce s-a întâmplat cu mine când mi-am pierdut părinții în război” sau „cum am supraviețuit singur, fără altceva de mâncare în afară de coji de cartofi și iarbă” sau „cum am reușit să devin un cetățean normal după ce am îndurat ceea ce am îndurat”. Pentru toate acestea și pentru felul mai puțin aspru decât ne-a obișnuit Aleksievici să se declare lumii din postura de scriitor, cartea se află la limita capacității de a îndura o lectură de către cititorul de azi. Ce reușește autoarea atât de aclamată este să redea totul pe un ton al copiilor; nu ai bănui că sunt adulți cei care povestesc, pentru că Aleksievici a avut inspirația genială de a încerca să-i determine pe martorii ei veterani să-și amintească ce gândeau pe atunci, copii fiind.
„Ce-și vor aminti acești copii? Ce vor putea repovesti?”, întreabă în continuare autoarea. Citind, descoperim și repere comune – pierderea celor dragi, foamete, lipsuri esențiale, teamă, groază, munca până la epuizare în fabrici sau chiar alăturarea de trupe a unor copilași și plecarea lor pe frontul tuturor grozăviilor care a fost Al Doilea Război Mondial – ca și date unice ale fiecărei povestiri.
Mai mult, Belarusul post-război a trebuit reconstruit din temelii. Fiecare forță disponibilă era necesară… inclusiv copiii. După ani de teroare, au venit alții, de trudă. Și totuși, din spatele tristeții celor care au ajuns să nu-și mai recunoască părinții (în cazul în care au supraviețuit catastrofei) răzbește un soi de mândrie a acelui fel de a gândi tipic celor care și-au apărat ființa națională cu arma în mână: nu ceda! Și asta de mici, chiar înainte de a fi crescut suficient pentru a înțelege de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, de ce a fost nevoie să îndure ce au îndurat și de ce adulți siniștri care au generat toate acestea și le-au distrus viețile pe vecie au scăpat atât de ieftin, totuși, prin comparație, mulți dintre ei…
„Ultimii martori vor trebui să repovestească, pentru că încă există bombe care explodează, gloanțe care șuieră, rachete care fac scrum orice casă…”, încheie Aleksievici o carte care trebuie citită, absorbită și dată neapărat mai departe, de învățătură de minte și de mod de a percepe ce contează.
Cartea Ultimii martori, de Svetlana Aleksievici poate fi cumpărată cu reducere de la eMAG sau Cărturești.
