Vijelia – Gabriel Garcia Marquez. trad. Ileana Scipione, ed. RAO, 2007
Cumpara cartea cu reducere si transport gratuit
De Marquez am citit multe, de aceea mi-a fost ușor să detectez în ”Vijelia” elemente autobiografice din viața autorului. Cu toate astea, romanul de scurtă dimensiune este extrem de captivant, numai pentru faptul că trebuie să te prinzi ce voce urmează în fiecare pasaj, poveștile bunicului (Colonelul), fiicei (Isabel) și copilului alterând pe parcursul narațiunii.
Aș spune că este chiar ca o vijelie scriitura lui Marquez, deși titlul cărții face referire la ”vijelia” lăsată de compania bananieră în Macondo (vă amintiți locul Magic din Un veac de singurătate?) după plecarea acesteia. Adevărul este că, din păcate, orice loc părăsit de o mare companie care creează locuri de muncă pe o perioadă limitată de timp, pierde ceva, nu rămâne o ruină, dar singurătatea și ura se instalează iremediabil peste localnici.
Acest lucru s-a petrecut și aici. Iar toată ura satului s-a îndreptat către un doctor misterios care venise cu mulți ani în urmă și locuise în casa Colonelului. Aflăm din cele trei planuri narative că pe atunci doctorul trata muncitorii care lucrau la compania bananieră, până când aceasta și-a adus proprii doctori.
Doctorul, rămas singurul din sat, a încercat să ajute pe cineva și a întors spatele satului. Alături de Meme, indianca servitoare în casa Colonelului, unde acesta nu-i plătise niciun sfanț ani de zile, s-au izolat de lume. Părăsit și de ea, a trăit ca o fantomă, și totuși, iubirea Colonelului nu a dispărut pentru el. Poate singurul om din Macondo. De aceea, împotriva satului, acesta a făcut promisiunea că-l va îngropa.
Cu asta și debutează romanul, cu moartea doctorului mult așteptată de satul trist și nervos.
”Au mai trecut încă zece ani, în care n-a băut din apa satului, hărțuit de teama să nu fie otrăvită; s-a hrănit cu legumele pe care el și ibovnica lui indiancă le cultivau în patio. Acum satul simte că vine ora la care poate să-i refuze mila pe care el i-a refuzat-o cu zece ani în urmă, iar Macondo, care îl știe mort (pentru că toți trebuie să se fi deșteptat în această dimineață ceva mai ușurați), se pregătește să savureze plăcerea mult râvnită, pe care cu toții o consideră meritată. Nu vor decât să simtă duhoarea putrezirii organice din spatele ușilor care atunci nu s-au deschis” (p. 22).
Este foarte interesantă trecerea de la un personaj la altul și urmărirea firului, deoarece fiecare element, chiar dacă se repetă cumva, este povestit în alți termeni de cei trei, reprezentanți ai unor generații diferite.
Pe lângă firul principal, și anume viața bizară și moartea doctorului, aflăm și alte detalii despre viețile celorlalte patru personaje principale, Colonelul, Adelaida (soția de-a doua), Isabel și fiul fără tată.
Ne dăm seama din prima, fără să citim autorul, că stilul este a lui Marquez, atât de imprimat este în mintea unui cititor. Un autor inconfundabil.
Emilia Zăinel
