În perioada imediat următoare va apărea în librării cea mai recentă lucrare semnată Ion Bucheru – „Muzeul Curiozităţilor Carpato-Danubiano-Pontice”. Pentru cei care îi cunosc stilul, nu va fi o surpriză cartea unui jurnalist pasionat, care a activat o viaţă întreagă în presă (a trecut prin redacţiile mai tuturor ziarelor bucureştene – „Viaţa studenţească”, „Scînteia”, „Informaţia Bucureştiului”, „Scînteia Tineretului” – a lucrat la TVR şi la fosta Casă de Filme 1).
În „Muzeul Curiozităţilor Carpato-Danubiano-Pontice” regăsim plenar jurnalistul implicat, dublat de observatorul fin al epocii, toate pe fundalul unei abilităţi scriitoriceşti inconfundabile şi de netăgăduit. Aplecarea constantă a naratorului către legătura cauză efect şi trecut-prezent se petrece pe fondul unui muzeu care prezintă întreaga istorie a României. Autorul imaginează un grup de vizitatori veniţi din toate colţurile lumii care pun întrebări directe (uneori incomode) unui ghid ce se lasă în răstimpuri purtat de revolta faţă de felul în care vremurile şi orânduirile au croit României o soartă nemeritată. Ghidul răspunde pe larg, făcând referire la personaje ale istoriei naţionale vechi şi noi, îndreaptă grupul spre înţelegerea unor momente, întâmplări şi fapte reale, căutând mereu „morala fabulei” în miezul realităţii comentate.
Naraţiunea este rând pe rând ironică („Toate sistemele politice bazate pe principiul «jumătate plus unu» pornesc de la intuiţia Lăpuşneanului, care i-a şi oferit majorităţii revoltate capul sus-numitului Moţoc, în schimbul liniştii personale”), pasională („unele dintre ciudăţeniile smolite carpato-danubiano-pontice au luat avânt periculos odată cu câştigarea mult doritei şi atât de necesarei libere circulaţii a oamenilor, a ideilor, serviciilor şi capitalurilor”), concluzivă („Când a apus comunismul, Răsăritul s-a mutat la Apus, dar iată că după un sfert de secol, constatăm cu surprindere cum dinspre Apusul devenit Răsărit ne vin şi pete de întuneric. Judecându-ne corupţii şi străduindu-ne să-i băgăm în puşcării, aflăm, ce să vezi, cum corupătorii veneau exact de acolo de unde noi aşteptam să ne sosească domnia legii, corectitudine, cinste, civilizaţie superioară, într-un cuvânt, lumina”) sau contemplativă („A treia etapă, cea din zilele noastre, a ridicat teoria şi mai ales practica pe o treaptă net superioară: nu contează nici cine, câţi şi cum votează, nici cine numără voturile; contează numai supervizorul, forţa care validează sau invalidează votul, puterea internă, externă sau combinată, dar musai «înaltă» – Poartă, Curte etc.”).
Cartea lui Ion Bucheru este, pe de o parte, o lectură care stârneşte toate componentele simţului civic prin radiografierea istoriei, consecinţelor nebănuite şi lecţiilor neînvăţate care bântuie şi azi societatea, iar pe de altă parte cuprinde mai multe stiluri „sub acelaşi acoperiş” – uneori este roman, alteori reportaj, uneori eseu, alteori metaforă…„Scriitura rătăceşte printre genuri”, declară însuşi autorul, iar acesta este un câştig pentru o carte care îşi propune, neîndoielnic, să trezească în cititor mai mult ce trezeşte un articol de presă – participare – decât ce ar putea trezi o lucrare literară, simpla bucurie a lecturii. „Cât timp condeiul a evocat vremi de mult apuse şi fapte de mult consumate, am căutat abordarea detaşată, aşezată, şi, prin puţină ironie, puţin umor şi sprinteneală stilistică, neplictisitoare. Dar la un moment dat, tonul s-a schimbat. Ajuns în zilele noastre, când s-a înfipt în tranziţie, în privatizări scandaloase, în retrocedări ilegale, în corupţie, în megaescrocherii, condeiul (…) a preluat hăţurile, refuzând să mângâie pe creştet ticăloşi, să-i dojenească blând, moralizator sau şăgalnic. Cu instinctu-i mai sigur decât intenţiile împăciuitoare auctoriale, condeiul a virat-o spre pamflet”, mărturiseşte Ion Bucheru.
Recomand cartea pe cale de a apărea în librării cel puţin pentru savoarea episodului în care Bucur Ciobanul, întemeietorul Bucureştilor, vine să revendice oraşul întreg de la nişte funcţionari contemporani care se privesc uluiţi şi parcă îşi spun „Ne-am scos pe viaţă”.
Citiţi!
„Cât timp condeiul a evocat vremi de mult apuse şi fapte de mult consumate, am căutat abordarea detaşată, aşezată, şi, prin puţină ironie, puţin umor şi sprinteneală stilistică, neplictisitoare.
Dar la un moment dat, tonul s-a schimbat. Ajuns în zilele noastre, când s-a înfipt în tranziţie, în privatizări scandaloase, în retrocedări ilegale, în corupţie, în megaescrocherii, condeiul (…) a preluat hăţurile, refuzând să mângâie pe creştet ticăloşi, să-i dojenească blând, moralizator sau şăgalnic. Cu instinctu-i mai sigur decât intenţiile împăciuitoare auctoriale, condeiul a virat-o spre pamflet”.
Roxana Ichim