Yukio Mishima – Soare și oțel, trad. George Șipoș, ed. Humanitas, 2008
Yukio Mishima (pe numele real Kimitaka Hiraoka) și-a făcut sepukku în 25 noiembrie 1970 (la 45 de ani). ”În 1952 vizitează Grecia și descoperă în figura zeului Apolo idealul frumuseții, sănătății și forței. Vrea să devină precum o statuie greacă și să-și cultive trupul” citim la descrierea din carte despre Mishima. Avem nevoie de aceste detalii pentru a înțelege Soare și oțel. Fiindcă aceasta nu este una dintre excepționalele sale romane cu care ne-am obișnuit: Confesiunile unei măști, După banchet, Templul de aur etc., ci este ceea ce eu am interpretat ca un scurt volum de memorii.
Nu am găsit aici nimic din ce am citit până acum de Mishima și din acest motiv m-a surprins oarecum neplăcut. Fiindcă nu doream să știu cum gândește (deși sunt mare cititoare de memorii), ci cum scrie. M-a surprins obsesia lui pentru codul onoarei samurailor. Fiindcă o pot numi obsesie într-o perioadă în care tradiția murise; poate din acest motiv a făcut gestul de sinucidere demonstrativ al samurailor.
Asta este părerea mea, se poate ca unii dintre cititori să dorească să descopere cum s-a pregătit el. Mie îmi este greu să vorbesc despre Soare și oțel ca despre o simplă scriere deoarece nu este asta. Mishima a încercat pe parcursul vieții să își perfecționeze trupul. Să creeze o legătură strânsă între trup și spirit. Soarele și oțelul (sabia) l-au ajutat să se antreneze până la epuizare, dur și greu de suportat pentru un om normal.
Spune că a avut o relație strânsă de zece ani cu oțelul. ”Oțelul m-a învățat cu coștiinciozitate relația dintre spirt și trup: emoțiile edulcorate îmi păreau mușchi flasci, sentimentalismul – un stomac cu pielea atârnând, excesul de impersonalitate – o pilele sensibilă și albă. Prin contrast, mușchii de oțel, un stomac puternic și o piele aspră corespundeau unui spirit luptător, unei puteri de judecată intelectuală lipsite de pasiune și unei dispoziții robuste.” (p. 26)
”Scopul vieții mele era să-mi însușesc toate calitățile unui războinic.” (p. 50) Ceea ce a și reușit printr-o aspră pedeapsă, aș spune eu.
”Dacă tot ceea ce trebuia să fac era să mă gândesc la moarte zi de zi, să mă concentrez constant asupra inevitabilității ei, să mă asigur că cele mai negre prevestiri coincideau cu cele mai mărețe visuri de glorie, atunci nu mai trebuia decât să aplic în lumea cărnii ceea ce folosisem dintotdeauna în lumea spiritului.” (p. 60). S-a pregătit de mic pentru momentul morții, fiindcă îți trebuie un mare curaj să faci acest gest sacru, acest gest pe care-l mai vezi doar în filmele cu samurai.
Volumul de aproximativ 100 de pagini apărut în colecția Cartea de pe noptieră – Humanitas, m-a intrigat pe de o parte, pe de alta nu aș ști ce să spun despre el. Să-l recomand sau nu. Cred că aici ține de dorința fiecăruia de a încerca să înțeleagă de ce un autor atât de valoros (nominalizat la Nobel) s-a sinucis.
Emilia Zăinel
Cartea poate fi cumparata si online, cu reducere, de aici.
