Valetul de Pică, de Joyce Carol Oates

Andrew Rush are o viaţă minunată în lumea cărţilor – vinde bine, scrie mult şi cu spor despre personajul Valetul de Pică, are şi un agent care îl menţine prosper şi în atenţia cititorilor. Problema este că nimeni nu ştie că el este scriitorul din spatele personajului tot mai faimos, nici măcar propria familie. Iar faptul că ţine totul secret şi arhivat într-o cameră de subsol nu pare că se va sfârşi bine…

Şi într-o zi vine acuzaţia de plagiat. În timp ce editorii săi îi spun să nu se panicheze, că asta li se întâmplă şi celor mai buni dintre scriitori, Rush este indignat. Pe de altă parte, desigur, acuzatorul este o scriitoare ratată, C. W. Haider, care stă pe un morman de cărţi pe care nu le vrea nimeni, preferând să dea vina pentru faptul că nu are succes pe soartă, ghinion, pe colegul mai norocos sau mai bine poziţionat social etc. Aşadar, în spatele unei poveşti simple dăm de colţii ascuţiţi ai invidiei, care în rândurile scriitorilor are trăsături cu totul aparte şi note acute de rivalitate care au făcut deliciul publicului sute de ani, în toate literaturile. Procesul care începe o atestă pe doamna Haider cam „sărită de pe fix”, cu toate dovezile care arată că lucrările ei sunt foarte asemănătoare cu ale lui Rush. Cazul este clasat şi femeia trimisă să se caute la cap. Dar nici Rush nu se simte mai bine după toate acestea. Se apucă de băut şi începe să audă vocea Valetului de Pică; urmează fapte neplăcute şi chiar bănuiala că nevasta îl înşeală. Familia începe să-l deteste, fiica lui crede că cineva îi fură povestea vieţii şi o transpune în cărţile cu pricina, tensiunea creşte odată cu scandalul vocilor din capul scriitorului.

Este aceasta o carte despre… cărţi? Este o carte despre relaţiile dintre oameni care pot eşua foarte lesne? Este un roman de acţiune? Este o carte despre a scrie, despre subiectivismul care pluteşte suveran în lumea celor cu condeiul şi decide aleatoriu cine are succes (şi pentru ce!) şi cine trebuie să se mulţumească cu a colecţiona autografe celebre? Este o carte a luptei fiecăruia cu demonul acela atotstăpânitor care ne face să ne războim în fiecare zi cu noi înşine?

Revizuind faptele, avem în faţă un autor de succes care nu se poate împăuna cu asta. Îl salvează faptul că îi place să scrie: „Nu am dubii; îmi place să scriu şi sunt neliniştit dacă nu am posibilitatea să lucrez la biroul meu cel puţin zece ore pe zi”. Mai departe, avem splendide descrieri care atestă faptul că autoarea nu-l stăpâneşte doar pe personajul Rush (care nu prea-l mai poate controla pe personajul său, Valetul de Pică), ci stăpâneşte şi nuanţele infinite ale cuvintelor care îl duc pe cititor acolo unde scriitoarea vrea să fie; martor mut al unui desfăşurător fermecător. Nu în ultimul rând, avem în faţă simboluri ca subsolul (secretomania cu care se înconjoară mulţi scriitori), anonimatul (credinţa multor artişti că restul lumii nu-i poate înţelege), un ego respectabil dublat de o ritmicitate a lucrului care aduce a dependenţă – Rush nu se mai poate imagina pe el însuşi făcând altceva, iar legătura cu scrisul este cea mai serioasă şi îndelungată din viaţa sa, aşadar o apără ca pe un bun de mare preţ. Sunt toate acestea motive suficiente pentru o lectură cu aromă proaspătă şi totuşi cu atât de multe accente care vin din urmă, din evoluţia oamenilor care s-au schimbat atât de puţin în atât de multe secole…