Dealurile verzi ale Africii – Ernest Hemingway, trad. Ionuț Chiva, ed. Polirom, 2010
Despre Ernest Hemingway nu ar mai fi multe de adăugat, deoarece îl cunoașteți foarte bine. Am citit multe cărți de el, antepenultima fiind ”Grădina Raiului”, roman neterminat, motiv pentru care am tot stat să mă gândesc la ce ar fi vrut să spună autorul în continuare.
Cumpara cartea cu reducere si transport gratuit
”Dealurile verzi ale Africii” a fost o carte pe care am evitat-o, deși o am de mult în bibliotecă, deoarece am auzit că ar fi vorba despre vânătoare și, hai să zicem, nu sunt cea mai mare fană a ei. Dar scriitura lui Hemingway mă impresionează foarte mult și nu am putut să o ignor. Este un fel de jurnal al scriitorului care povestește zilele din perioada șederii sale în Africa, pentru a vâna gazele, păsări, bivoli sau favoriții săi, kudu.
Împreună cu cea de-a doua soție, care este numită în carte P.O.M., M’Cola, Pop, băștinași, masai etc., autorul trece dintr-un loc în altul, prin căldurile îngrozitoare, dar cu berea germană și mâncarea însoțind-l, pentru a pândi ore întregi și a vâna animalele. Pentru iubitorii de animale, nu este cea mai bună poveste, dar eu zic că trebuie să vedem dincolo de asta. Poate că nu simt mare entuziasm când văd coarnele superbe ale unui mascul mare kudu răpus, dar încerc să înțeleg că vânătoarea a fost una dintre pasiunile autorului.
Nu suntem scutiți nici de povești interesante ale lumii literare a anilor ’30, discuții despre viață și despre semnificația vânătorii. Autorul ne lasă să înțelegem că uciderea câtorva animale nu face rău pământului, nu înseamnă nimic, de fapt, comparativ cu distrugerea lumii prin diverse mijloace care nu presupun neapărat uciderea. Chiar am găsit un pasaj foarte frumos și sensibil, dar trist, pe care l-am cules pentru voi:
”Continentele îmbătrînesc rapid atunci cînd ajungem noi pe ele. Băștinașii trăiesc în armonie cu lumea lor. Dar străinii vin și distrug, taie copacii, seacă rîurile, așa că resursele de apă se duc și, la scurt timp după ce iarba încetează să crească, pămîntul nu mai poate da nici o recoltă și după aia începe să spulbere în vînt, așa cum face în orice țară îmbătrînită și așa cum am văzut că s-a întîmplat în Canada. Dacă îl exploatezi, pămîntul obosește. Orice loc este epuizat rapid, dacă omul nu-i dă înapoi toate reziduurile lui și ale animalelor care mișună pe el. Cînd nu mai folosește animalele la muncă, ci mașini, omul este în scurt timp învins de pămînt. Mașina nu se reproduce și nici nu fertilizează solul, și mănîncă ce nu poate crea. Orice loc a fost făcut să rămînă așa cum l-am găsit. ” (pp. 272-273)
Voi ce spuneți? Este trist și trebuie să ținem cont că autorul ne vorbește de undeva din anii ’30, pe când noi, în 2014, vedem cât de trist este acest pământ din cauza stricăciunilor ireparabile ale oamenilor.
Chiar dacă vânătorii au un număr limitat de animale pe care le pot vâna, lucru pe care l-am aflat acum, mulți omoară fără limită, pescuiesc fără autorizație, vânează exemplare pe cale de dispariție, neoferind o șansă animalelor sau peștilor să se înmulțească pentru a evita dispariția lor.
Este o carte foarte bună, în stilul lui Hemingway, unde întâlnim atât descrieri frumoase cât și dialoguri inteligente, dar puțin departe de temele cu care ne-a obișnuit.
Emilia Zăinel
