Absurdul înfricoșător (recenzie la cartea “Metamorfoza și alte povestiri”, de Franz Kafka)

Metamorfoza și alte povestiri – Franz Kafka, trad. Mihai Isbășescu, ed. Polirom, 2012

Cartea poate fi cumparata cu reducere de aici sau de aici.

Kafka nu mai are nevoie de prezentare, îi cunoaștem (sau am auzit) cu toții operele. America am citit-o acum multă vreme, o să o reiau într-o zi, Castelul l-am citit în urmă cu câțiva ani, Procesul – ceva mai recent, și iată că am ajuns și la Metamorfoza pe care mi-o doream de mult. Tot aici găsim și Colonia penitenciară, o poveste foarte bună, în stilul lui Kafka, dar la care nu o să mă opresc, vă las s-o descoperiți singuri.

Gregor Samsa se trezește într-o dimineață un fel de libarcă – nu mi-am dat seama încă de forma exactă a gânganiei. Îmi imaginez piciorușele acelea care merg necontenit, așa ni se pare nouă cel puțin, fiindcă Gregor ne introduce în acest univers al goangelor nedorite. Diferența o face, însă, că el era și în realitate un om nedorit, și cred că ”lecția” pe care o primește îl face să realizeze câte sacrificii a făcut pentru familia lui părinții și sora, dar și pentru șeful lui, lucrând dis-de-dimineață și nefiind mai deloc apreciat.

”Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»”

Se observă aici clar, în câteva paragrafe, însemnătatea lui pentru societate. Evident, eu prezint lucrurile superficial acum, nu sunt critic literar, nu vreau să intru în sensurile profunde ale nuvelei, știu că transformarea lui Gregor Samsa își va lăsa amprenta diferit pe fiecare.

Nu mai este un secret că tristețea, singurătatea, absurditatea, durerea, neputința, ignoranța și altele sunt teme comune operelor lui Kafka. Este un univers pe care nu mulți îl pot înțelege pe deplin.

Celelalte povestiri sunt: Verdictul, Un medic de țară, La galerie, În fața legii, Unsprezece feciori, O dare de seamă pentru o academie, Colonia penitenciară și Un artist al foamei.

Un medic de țară se înscrie tot în paradigma absurdului, aproape de neînțeles ceea ce a vrut să spună / arate autorul. Cred că mai trebuie să revin asupra ei de câteva ori pentru a înțelege mai bine (dacă există o astfel de înțelegere) despre ce e vorba. Pe când Unsprezece feciori m-a bulversat în sensul că nu prea știu ce să cred despre ea. Cu toate astea, îi înțeleg firul, mai trebuie un timp pentru a înțelege cum să o iau.

În fața legii începe așa ”În faţa legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai tîrziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.””

Aparent, nu ne putem aștepta la nimic extraordinar. Și totuși, extraordinarul este peste tot, dar nu sub forma cu care ne-am obișnuit. Povestirea este scurtă, dar de mare, mare efect. Sensul e dureros, o să vedeți despre ce e vorba când o să ajungeți la ea.

Mi se pare inutil să spun că ceea ce a scris Kafka dă de gândit de la prima frază până la ultima. Cel puțin în cazul meu.

Emilia Zăinel