Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu, Editura Nemira. Maturizarea are un preț pentru cei care nu sunt fericiții posesori ai unui psihic perfect echilibrat: râsul. Se pierde câte puțin, din copilărie, cu fiecare deziluzie, cu fiecare brutalitate încasată, cu fiecare por de fericire pură care se închide abrupt, abraziv.
Bogdan Munteanu își pune personajele povestirilor din Ai uitat să râzi, preponderent masculine, în situația de a sta față în față cu duritatea evoluției personale. Fiecare piesă este centrată pe o deviere, pe o abrutizare, pe o excrescență soacială nenaturală. Toate aceste tumori pot fi bătăușii din viața copiilor sau profesorii care iau mită pentru examene. Nici acasă nu există o oază de liniște; maele sunt absente și resemnate, tații cvasi-absenți: „Nu știam prea multe despre tata. Nu-l vedeam cu zilele, era mai mereu plecat. Mama spunea despre el că e un vagabond. Și mai spunea că așa a vrut Dumnezeu și n-avem ce face. Vagabond nu-nțelegeam eu prea bine ce-nseamnă, repetam cuvântul cu voce tare, va-ga-bond, va-ga-bond, îmi plăcea tare mult cum sună și simțeam un fel de mândrie că tata e în felul ăla. Cum nu prea dădea pe-acasă, mai uitam de el”.
Da, personajele uită să râdă nu neapărat pentru că li se întâmplă drame cutremurătoare – nu fug de asupritori, nu pier în războaie sângeroase, nu sunt vânduți ca sclavi – ci pentru că picăturile amare din existența cotidiană sapă încet… Apoi întregul arsenal de amărăciune este tras spre viața adultă, unde alte dezamăgiri de tot felul îi transform în armate puse pe harță și nu în relaxați veseli. Rând pe rând, dragostea, compasiunea, respectul dispar din peisajul interior cu care fac față situațiilor curente, ca și cum nu ar fi fost… în cazul în care au existat vreodată după vârsta de trei ani.
Nu este nimic abrupt sau melodramatic în povestirile lui Bogdan Munteanu din Ai uitat să râzi. Spuse pe șleau, în termeni care fac legătura instant cu realitatea cititorului, tablourile de viață curg ciclic – unele personaje secundare se întorc și preiau scena principală în alte secvențe – tinerii sunt confuzi, adulții timorați, vârstnicii ignorați: „S-a lăsat de meserie, se mai și lăuda deșteptul că le-a râs ălora în nas când și-a dat demisia, cică le-ar fi ținut o prelegere despre revelații, ispite, muze și alte tâmpenii. Acum trăiește din banii prietenei, ea e fanul lui numărul unu, muncește pe rupte ca să stea el cu pixul în mână și să îndruge tot felul de bazaconii”.
Nodul gordian este la prima tinerețe; acolo este răscrucea unde se poate privi în urmă spre copilul fără tată și fără năzuințe, ciomăgit de golanii cartierului și care se teme să zâmbească, deși o poate face instinctiv, mai presus de tot, și direcția adult, unde zâmbetul este liber, dar cine îl mai poate comite cu adevărat? „(…) la naiba, noi nu ne pricepem, suntem doi luzări de opșpe ani (…)”.
Cumpără Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu, cu reducere, de la eMAG, sau de la Nemira.
Leave a Reply