Violoncelistul din Sarajevo – Steven Galloway, trad. Sebastian Bican, ed. Litera, 2010
Cartea poate fi cumparata cu reducere, de aici.
Steven Galloway (39 de ani) este un autor canadian care a mai scris două romane în afară de cel de față, și anume: Finnie Walsh (2000) și Ascension (2003).
Romanul începe cu ”Dacă ție nu îți pasă de război, războiului îi pasă de tine” – Lev Troțki, nimic mai potrivită frază pentru a reda atmosfera asediului din Sarajevo. În 1992, orașul Sarajevo a fost asediat și foarte mulți oameni au murit în decurs de 4 ani. Autorul evidențiază că s-a inspirat de acolo, dar povestea rămâne, totuși, o ficțiune.
Violoncelistul din Sarajevo are la bază un personaj real, iar povestea acestuia ține tot de realitate, dar foarte puțin. În 1992, un obuz a omorât 22 de oameni care stăteau la coada de pâine, iar violoncelistul care lucrase la orchestra din Sarajevo, înainte de război, vede tragedia pe fereastră și hotărăște să câte pentru ei (și poate pentru miile de victime ale asediului), timp de 22 de zile, Adagio în Sol Minor de Albinoni. El este laitmotivul cărții, deși despre el se vorbește foarte puțin.
Întreg războiul este văzut prin ochii a trei personaje, dar se învârt în jurul violoncelistului. Aceștia sunt: Kenan, Dragan și Săgeata. Evoluția lor o descoperim pe parcurs, în capitole separate, însă violoncelistul este mereu prezent, prin muzica lui, în viața celor trei nefericiți. Fiecare are destinul său, însă atacurile zilnice le schimbă viața în fiecare secundă, obuzele ce cad aproape de ei sau gloanțele care nimeresc oameni nevinovați.
Kenan are familie și trebuie să străbată orașul periculos, la câteva zile, până la o fabrică, pentru a-și umple cu apă cele șase canistre ale sale plus două ale vecinei, doamna Ristovski, care s-a izolat în casă de când a început războiul și nu-i pasă de faptul că Kenan își riscă viața mereu. Fiindcă în oraș se dă o luptă între cei din deal, care controlează totul, și cei din vale. Pentru a ajunge în cealaltă parte a orașului, trebuie să treci un pod alergând în toate felurile deoarece locul acela este preferatul lunetiștilor.
De ei se teme și Dragan, rămas singur după ce soția și copilul au reușit să fugă în Italia, deși nu știe nimic de existența lor. Și el duce o viață singuratică și speră că într-o zi ceva se va schimba, deși realitatea e alta. Nostalgia îi cuprinde mereu pe protagoniștii romanului și ne găsim, de multe ori, duși în vremuri apuse unde liniștea și fericirea cădeau peste Sarajevo.
Săgeata face parte tocmai din tabăra opusă, fiind lunetistă, dar, prin anumite circumstanțe, fiind mulțumită să ucidă doar soldați. ”Așa că atunci când Săgeata va apăsa pe trăgaci, curmând viața unuia dintre soldații pe care îi are în vizor, nu o va face din dorința de a-l vedea mort (deși nu ar nega că le dorește moartea), ci pentru că acești soldați au lăsat-o (pe ea și pe cei mai mulți dintre concetățenii ei) fără darul bucuriei vieții. Faptul că viața poate fi curmată a ajuns atât de evident, încât și-a pierdut orice semnificație” p. 17
Soarta nu îi este, însă, potrivnică și, după ce șeful ei, care o protejase, este ucis de oamenii de sus, ea este relocată și obligată să ucidă civili, lucru pe care-l refuză. Însă viața i se schimbă înainte de a fi relocată, cel puțin pentru câteva zile când i se dă misiunea de a-l proteja pe violoncelist de alți lunetiști. ”Violoncelistul o contrariază. Nu înțelege ce încearcă să obțină prin cântec, nu înțelege scopul. Nu poate crede că va opri războiul. Nu poate crede că va salva vieți.” p. 81
Săgeata refuză să tragă la nimereală, deși știe că decizia ei nu va schimba nimic din soarta orașului, așa cum cântecul violoncelistului ce răsună din groapa obuzului care a ucis 22 de oameni nu va schimba ceva pe lunga perioadă. Însă, uneori, trebuie să apreciem clipele frumoase în urâțenia vieții.
Mi-a plăcut romanul, este trist, dar realist, totuși stilul autorului nu este chiar punctul forte al poveștii. Nu prea m-a atras, cred că se putea face mai mult cu stilul, cred că puteam fi impresionată mai mult dacă unele cuvinte sau fraze erau scrise altcumva. Rămâne, totuși, ideea, la care merită să meditezi pentru a înțelege cât de frumoase sunt lucrurile pe care le avem și cum pot dispărea într-o clipită.
Emilia Zăinel
