Cartea din spatele filmului

1984 (1984)

Văduva lui Orwell a vândut drepturile cu o condiție: niciun efect special futurist. Așa a ieșit singura ecranizare care arată exact ca lumea din carte — udă, cenușie și fără nimic science-fiction în ea.

🎟️ Adaptare oficială, făcută cu drepturile cărții.

🎬 Ecranizat

1984

titlul original: Nineteen Eighty-Four

Regia
Michael Radford
Cu
John Hurt, Richard Burton, Suzanna Hamilton, Cyril Cusack, Gregor Fisher
Anul
1984

Despre ce e vorba

Londra, capitala provinciei Airstrip One din superstatul Oceania. Winston Smith lucrează la Ministerul Adevărului, unde i se dau zilnic articole vechi de ziar pe care trebuie să le rescrie, ca trecutul să se potrivească mereu cu ce spune Partidul azi. Un ministru căzut în dizgrație dispare din arhivă; o cifră de producție anunțată greșit devine, retroactiv, cifra corectă.

Winston face asta bine și îl urăște. Într-o zi cumpără un caiet și începe să scrie un jurnal, ceea ce în Oceania e suficient ca să te omoare. Apoi primește un bilet de la o femeie tânără, Julia, și începe cu ea o relație pe care statul o interzice la fel de aspru ca jurnalul. Deasupra tuturor e Fratele cel Mare, al cărui chip se uită la ei de pe fiecare perete, și O'Brien, un membru al Partidului Interior în care Winston crede că a găsit un aliat.

Filmul

Michael Radford a filmat povestea chiar în anul în care se petrece, în aceleași luni în care e plasată acțiunea romanului, și a scos un film de aproximativ 111 minute, lansat în Marea Britanie în octombrie 1984. John Hurt e Winston Smith, Suzanna Hamilton e Julia, iar Richard Burton îl joacă pe O'Brien — ultimul lui rol pe ecran. Mai apar Cyril Cusack în Charrington și Gregor Fisher.

Lucrul care dă filmului forma lui vine dintr-o clauză de contract: Sonia Orwell, văduva scriitorului, a vândut drepturile cu condiția ca adaptarea să nu folosească efecte speciale futuriste. Așa că nu există nimic de science-fiction în el. Londra lui Radford a fost filmată în ruinele uzinei de gaz de la Beckton și la termocentrala Battersea, iar rezultatul arată a Europă bombardată și nereparată: cărămidă udă, tencuială căzută, mâncare fiartă fără gust.

Cum se vede azi

E un film lent, sumbru și aproape fără muzică de susținere, în care se vorbește puțin. Cine se așteaptă la distopia luminoasă cu care ne-a obișnuit cinematograful de după 2000 va fi descumpănit: aici viitorul e sărac, murdar și plictisitor, exact ca în carte.

Chipul lui John Hurt face jumătate din muncă. Slab, cu dinți stricați și cu o privire care caută permanent unde e camera de luat vederi, Winston al lui arată ca un om care a fost sănătos cândva. Burton, în schimb, joacă totul în surdină, pe un ton de medic care explică un tratament. Scenele lor împreună sunt cele mai bune din film și cele mai greu de privit.

Ce a îmbătrânit: ritmul primei jumătăți și felul în care filmul presupune că știi deja povestea. Cine n-a citit cartea pierde o parte din mecanismul lumii, fiindcă Radford explică foarte puțin. Ce ține, dincolo de orice: senzația fizică de supraveghere, construită din sunet, din spații goale și din oameni care nu-și termină frazele.

Cartea

Orwell a publicat „O mie nouă sute optzeci și patru” în 1949, pe când era grav bolnav de tuberculoză; a murit în ianuarie 1950. Romanul a dat limbii engleze și apoi tuturor limbilor cuvinte pe care le folosim și când n-am citit cartea: Fratele cel Mare, poliția gândirii, nouvorbă, dublugândire, camera 101.

Are vreo trei sute de pagini și o structură neașteptată: două treimi din carte sunt roman clasic, cu dragoste clandestină și frică, iar pe mijloc Orwell inserează zeci de pagini dintr-o carte interzisă, care explică economic și politic cum funcționează cele trei superstate. În română a apărut în mai multe traduceri și reeditări, fiind una dintre cele mai citite cărți ale secolului trecut la noi.

Autorul

George Orwell e pseudonimul lui Eric Arthur Blair (1903–1950), născut în India britanică, fost polițist colonial în Birmania, apoi vagabond prin Paris și Londra din proprie alegere, ca să scrie despre sărăcie. A luptat în Războiul Civil din Spania și a fost rănit la gât. A scris „Ferma animalelor” (1945) și „O mie nouă sute optzeci și patru” (1949), iar numele lui a devenit adjectiv.

Pentru școală

Filmul e util ca ilustrație a atmosferei și a sărăciei materiale din Oceania, lucruri pe care elevii le vizualizează greu. Dar partea teoretică a romanului — capitolele despre război permanent, despre falsificarea trecutului și despre nouvorbă — aproape lipsește de pe ecran, și tocmai ea se cere la ore. Deci: cartea întâi, filmul ca întărire.

Ce s-a schimbat la ecranizare

Fără spoilere despre final.

  1. Cartea din carte, aproape tăiată. În roman, Winston citește pagini întregi dintr-un tratat interzis, atribuit lui Emmanuel Goldstein, care explică mecanica celor trei superstate și de ce războiul nu se termină niciodată. Pe ecran rămân câteva fraze citite cu voce tare; restul explicației dispare.
  2. Fără anexa despre nouvorbă. Romanul se termină cu un apendice despre principiile limbii nouvorbă, scris la timpul trecut — un detaliu de care s-a scris enorm, fiindcă sugerează ceva despre lumea de după poveste. Filmul nu are nimic echivalent.
  3. Trecutul lui Winston, scurtat. Cartea revine des la copilăria lui și la ce s-a întâmplat cu mama și cu sora lui în timpul războiului. Filmul păstrează câteva imagini scurte, fără contextul care le dă în roman greutatea.
  4. Julia, mai puțin explicată. La Orwell, Julia vorbește mult despre cum a învățat să mintă Partidul, despre Liga Juvenilă Antisex și despre piața neagră; e o rebelă practică, nu una de idei. Pe ecran relația e mai ales fizică, iar ideile ei aproape nu se aud.
  5. Un singur ritm, în loc de trei. Romanul e împărțit explicit în trei părți, cu schimbări mari de ton. Radford topește totul într-un flux continuu, legat de jurnalul lui Winston, și renunță la marcajele acelea.
⚠️ Diferențele de final (spoilere)
  1. Cine e, de fapt, O'Brien. Omul în care Winston vede un aliat din Frăția anti-Partid e, de la bun început, cel care îi întinde capcana. Camera din spatele prăvăliei lui Charrington, unde Winston și Julia se credeau liberi, avea un tele-ecran ascuns după tablou, iar bătrânul negustor era agent al Poliției Gândirii.
  2. Camera 101 și finalul. După luni de interogatoriu, Winston e dus în camera 101, unde fiecare deținut se întâlnește cu lucrul de care se teme cel mai tare — în cazul lui, șobolanii. Ca să scape, îi cere lui O'Brien să i-o facă Juliei în locul lui. Asta era tot ce trebuia obținut. Eliberat și golit, Winston o reîntâlnește pe Julia; amândoi recunosc că s-au trădat și că nu mai simt nimic. Ultima propoziție a cărții spune că îl iubea pe Fratele cel Mare.
  3. Două finaluri diferite pe ecran. Filmul lui Radford păstrează această încheiere aproape intactă, cu Winston singur în cafenea. Ecranizarea americană din 1956 schimbase finalul, dându-i lui Winston un gest de sfidare înainte să fie împușcat — exact opusul a ce a scris Orwell.

Citești întâi sau vezi întâi?

Citește întâi. „1984” e una dintre cărțile care se strică dacă afli finalul, iar filmul îl duce până la capăt. După lectură, ecranizarea din 1984 e cea mai fidelă dintre toate și merită văzută chiar pentru decorurile ei: o Londră filmată în ruine adevărate.

Personajele din carte

Sursele acestei fișe