Winston Smith
Un funcționar de 39 de ani care rescrie trecutul la serviciu și, acasă, ține minte. Toată împotrivirea lui începe de la o dată scrisă într-un caiet.
Cine este și ce îl definește
Winston Smith are 39 de ani, un ulcer varicos deasupra gleznei drepte și o slujbă care sună cuminte: lucrează la Ministerul Adevărului, în Departamentul Documentelor, unde rescrie ziare vechi ca să se potrivească cu ce susține azi Partidul. Winston face treaba asta bine și, spune Orwell, chiar cu plăcere.
Locuiește singur, într-un bloc cu liftul oprit și cu un telecran care nu se închide niciodată, într-un Londra care se numește acum Airstrip One și e o provincie a Oceaniei. Trupul lui e descris de la prima pagină ca mic și fragil, înghițit de salopeta albastră a Partidului, cu pielea aspră de la săpunul prost și de la lamele tocite.
Ce îl definește nu e curajul, ci un reflex mult mai mic și mult mai periculos: ține minte. Își amintește lucruri care, oficial, nu s-au întâmplat. Și nu poate să se prefacă în fața lui însuși că nu și le amintește.
Trăsături cheie și cum se schimbă
Primul lui gest de împotrivire e caraghios de mic: cumpără dintr-o prăvălie de vechituri un caiet gros, cu hârtie cremoasă, și scrie în el o dată. Atât. Nimeni nu-l obligă să scrie ceva; frica vine din faptul că un om care ține un jurnal are gânduri pe care le crede ale lui.
De aici încolo, Winston e construit din contradicții pe care Orwell nu le netezește. E fricos și o recunoaște: se gândește tot timpul la Poliția Gândirii, la celulele fără ferestre, la vecinii care ascultă. E și încăpățânat într-un fel aproape pedant – ce îl interesează nu e dreptatea în general, ci dacă două plus doi fac patru și dacă cineva are voie să spună asta cu glas tare. Rebeliunea lui nu începe dintr-o doctrină, ci dintr-o aritmetică.
E apoi un nostalgic fără dovezi. Vrea să afle cum era viața înainte de Partid și întreabă un bătrân într-o cârciumă de cartier, dar bătrânul îi răspunde numai cu amănunte mărunte, despre bere și pălării. Memoria colectivă a fost mâncată, iar Winston rămâne cu o impresie pe care n-o poate verifica: că a fost mai bine și că el a greșit cumva, demult, față de mama lui.
Relația cu Julia îl schimbă cel mai mult. Până la ea, protestul lui e mental, scris, solitar. Cu ea devine fizic și foarte concret: o cameră închiriată deasupra prăvăliei de vechituri, cafea adevărată, un prespapier de sticlă cu o bucată de coral în mijloc. Obiectul acela inutil ajunge să însemne tot ce vrea el – un loc mic, limpede, în care timpul stă pe loc.
Slăbiciunea lui e nevoia de a nu fi singur în cap. Are impresia, fără nicio probă, că un membru important al Partidului gândește la fel ca el, și se agață de impresia asta ani la rând. Partea a treia a cărții e, în bună măsură, despre ce costă o asemenea nevoie.
De ce a rămas memorabil
Pentru că nu e un erou. Un revoluționar ar fi fost mai spectaculos și mult mai ușor de uitat. Winston e un funcționar de vârstă mijlocie, cu plămâni slabi și cu o tuse de dimineață, care vrea doar să nu fie obligat să creadă o minciună. Cititorul nu se compară cu el, se recunoaște în el.
Prin el au intrat în limbajul de zi cu zi expresii pe care le folosim și când n-am citit cartea: Big Brother, poliția gândirii, dublugândirea, „2 + 2 = 5”. În filmul lui Michael Radford, apărut chiar în 1984, Winston a fost jucat de John Hurt.
Jurnalul, camera, prespapierul
Orwell îi dă lui Winston trei obiecte și fiecare înseamnă același lucru văzut altfel. Jurnalul e gândul scos din cap și pus pe hârtie, deci dovedibil. Camera de deasupra prăvăliei e viața privată, cu praf, cu un pat vechi și fără telecran la vedere. Prespapierul e trecutul: frumos, fără folos și foarte ușor de spart.
Cartea e plină de astfel de amănunte casnice – gustul ginului Victory, mirosul de varză de pe scări, un cântecel vechi despre clopotele bisericilor londoneze, din care nimeni nu mai știe toate versurile. Teroarea din „1984” nu se simte în discursuri, ci acolo, în detaliile mici care nu mai funcționează.
Cartea, pe scurt
„1984” a apărut pe 8 iunie 1949, la editura londoneză Secker & Warburg, și a fost ultima carte terminată de Orwell. Lumea ei e împărțită între trei superstate aflate într-un război care nu se termină niciodată; în Oceania, Partidul controlează supravegherea, limba și arhiva, adică prezentul, vorbirea și trecutul. Romanul urmărește un funcționar care începe să țină minte pe cont propriu. Orwell și-a numit cartea o satiră și a spus că nu prezice viitorul, ci arată unde poate duce o economie centralizată dusă până la capăt. A ajuns pe lista Time a celor mai bune 100 de romane în engleză apărute între 1923 și 2005 și pe locul 13 în clasamentul editorilor de la Modern Library.
Autorul, în două vorbe
George Orwell e pseudonimul lui Eric Arthur Blair (1903–1950), englez născut în India, polițist colonial în Birmania, spălător de vase la Paris, voluntar rănit în Războiul Civil din Spania. A scris reportaj („Drumul spre Wigan Pier”), memorii de front („Omagiu Cataloniei”), eseuri despre limbă și politică și două cărți care i-au dus numele peste tot: „Ferma animalelor” și „1984”. A murit de tuberculoză la 46 de ani, la șapte luni după apariția romanului.
Celelalte personaje din carte
Citate
Freedom is the freedom to say that two plus two make four. If that is granted, all else follows.
George Orwell, „Nineteen Eighty-Four”, partea I, capitolul 7 (însemnare din jurnalul lui Winston) – citat în original, verificat pe Wikiquote și în textul integral de la Project Gutenberg Australia
Personaje asemănătoare din alte cărți
Anadin „Moara cu noroc”strateg, pasional și mulțumit
Potrivire81%
Lizucadin „Dumbrava minunata”strateg, pasional și mulțumit
Potrivire81%
Micul Prințdin „Micul Prinț”strateg, pasional și mulțumit
Potrivire80%
Lista se calculează singură, din scorurile personajelor, și se schimbă pe măsură ce galeria crește.