O'Brien
Nu țipă și nu amenință. Îți toarnă vin, îți potrivește ochelarii pe nas și îți explică liniștit de ce te înșeli.
Cine este și ce îl definește
O'Brien e membru al Partidului Interior, cercul de câteva milioane de oameni care conduc efectiv Oceania. Orwell îl descrie scurt și memorabil: un bărbat masiv, cu gâtul gros și cu o față aspră, brutală și totuși cu umor. Are o constituție de boxer și manierele unui om foarte civilizat, iar gestul lui caracteristic – își potrivește ochelarii pe nas – i se pare lui Winston aproape dezarmant.
Ce îl definește e contrastul ăsta, pe care cartea îl ține aprins de la început până la sfârșit. O'Brien nu arată ca un torționar, arată ca un om cu care ai putea sta de vorbă. În lumea din „1984”, unde nimeni nu spune ce gândește, un om care pare că ar putea asculta e cea mai eficientă capcană posibilă.
Trăsături cheie și cum se schimbă
Winston îl vede de câteva ori în vreo zece ani și își construiește din aproape nimic o certitudine: că ortodoxia politică a acestui om nu e perfectă. Nu are nicio dovadă. Are doar o impresie de pe o față – și poate, recunoaște naratorul, nici măcar impresie de neortodoxie, ci pur și simplu de inteligență.
O'Brien nu se schimbă deloc pe parcursul cărții, și tocmai în asta stă forța lui. El e cel care știe tot timpul ce se întâmplă, în timp ce toți ceilalți ghicesc. Are răbdarea unui om care nu e grăbit de nimic: lucrurile se întâmplă când decide el, nu când se agită Winston.
Inteligența lui e de alt tip decât a protagonistului. Winston gândește ca un om care caută adevărul; O'Brien gândește ca un om care a trecut de ideea de adevăr și o folosește ca pe un instrument. Cunoaște perfect argumentele contrare – le poate rosti mai bine decât cel care le crede – și nu e deranjat de ele. E în stare să susțină, fără să clipească, două lucruri care se bat cap în cap, pentru că asta e chiar disciplina mintală pe care Partidul o cere de la membrii lui.
Partea a treia a romanului e, în mare măsură, un lung duel între cei doi, purtat mai mult cu vorbe decât cu orice altceva. Acolo O'Brien spune lucrul pentru care a rămas celebru: că puterea nu e un mijloc pentru altceva, ci scopul în sine, iar viitorul arată ca o cizmă care calcă la nesfârșit pe o față de om. Pagina e rece pentru că nu conține nicio urmă de ipocrizie: personajul nu pretinde că face rău pentru un bine viitor.
Aproape toată groaza pe care o produce vine din politețea lui. Vorbește calm, întreabă, explică, are chiar un soi de afecțiune profesională pentru omul din fața lui. Orwell nu-i dă nici urlete, nici priviri demonice. Îi dă bună dispoziție.
De ce a rămas memorabil
Pentru că e un antagonist fără mască de antagonist. Literatura de dinainte dădea răului o înfățișare – o cicatrice, o schimonoseală, un râs. O'Brien e un om cultivat, cu o bibliotecă bună și cu vin pe masă, care te servește și apoi îți explică, punct cu punct, de ce te înșeli. Felul ăsta de autoritate l-a recunoscut toată lumea, în toate regimurile, și de-asta numele lui a ajuns o prescurtare pentru „omul sistemului care îți vorbește frumos”.
A mai rămas memorabil și dintr-un motiv de cinema: în filmul lui Michael Radford din 1984, O'Brien a fost jucat de Richard Burton, în ultimul lui rol pe ecran; pelicula a apărut la două luni după moartea actorului și îi e dedicată.
Omul care te cunoaște mai bine decât tine
Cel mai neliniștitor lucru la acest personaj e cât știe. Nu doar ce a făcut Winston, ci ce a visat, ce a scris într-un caiet pe care l-a crezut ascuns, de ce i-e frică. Într-o lume cu telecrane în fiecare cameră, informația nu e o surpriză; surpriza e răbdarea cu care a fost adunată.
Din cauza asta, O'Brien funcționează și ca o idee, nu numai ca un om. El întruchipează întrebarea pe care o pune cartea: ce se întâmplă cu un adevăr pe care nimeni nu îl mai poate verifica? Dacă toate arhivele spun altceva, dacă toți martorii repetă altceva, mai rămâne undeva un loc unde doi plus doi fac patru? Winston crede că da, în propriul cap. O'Brien are o părere despre „propriul cap” pe care merită să o citești direct din carte.
Cartea, pe scurt
„1984” a apărut pe 8 iunie 1949, la Secker & Warburg, ultima carte terminată de Orwell. Acțiunea se petrece într-un Londra devenit provincie a superstatului Oceania, într-un război fără sfârșit cu celelalte două superstate. Partidul supraveghează tot, rescrie arhivele și construiește o limbă nouă, mai săracă, în care gândurile nepermise să nu mai aibă cuvinte. Un funcționar de la Ministerul Adevărului începe să scrie un jurnal. Romanul a dat limbii de zi cu zi cuvinte ca Big Brother, poliția gândirii și dublugândire, iar adjectivul „orwellian” a intrat în dicționare.
Autorul, în două vorbe
George Orwell e pseudonimul lui Eric Arthur Blair (1903–1950): polițist colonial în Birmania, sărac cu program la Paris și Londra, rănit pe front în Războiul Civil din Spania, de unde s-a întors cu o ură durabilă față de minciuna politică de orice culoare. A scris reportaj, eseuri despre limbă și două cărți care i-au dus numele peste tot – „Ferma animalelor” (1945) și „1984” (1949). A murit de tuberculoză la 46 de ani.
Celelalte personaje din carte
Citate
If you want a picture of the future, imagine a boot stamping on a human face — forever.
George Orwell, „Nineteen Eighty-Four”, partea a III-a (replică a lui O'Brien) – citat în original, verificat pe Wikiquote și în textul integral de la Project Gutenberg Australia
Personaje asemănătoare din alte cărți
Lică Sămădăuldin „Moara cu noroc”temerar, strateg și rece
Potrivire72%
Ghițădin „Moara cu noroc”temerar, ambițios și ambiguu moral
Potrivire64%
Vitoria Lipandin „Baltagul”temerar, strateg și ambițios
Potrivire64%
Lista se calculează singură, din scorurile personajelor, și se schimbă pe măsură ce galeria crește.