La Moara cu noroc (1957)
Nuvela lui Slavici despre un cârciumar care crede că poate ține piept lăcomiei a ajuns pe ecran în anii '50, într-un film care a reprezentat România la Cannes.
🎟️ Adaptare oficială, făcută cu drepturile cărții.
La Moara cu noroc
- Regia
- Victor Iliu
- Cu
- Constantin Codrescu, Ioana Bulcă, Geo Barton
- Anul
- 1957
- Unde îl vezi
- DVD / online (verificat 16.11.2026)
- Premii
- Prezentat în competiție la Festivalul de la Cannes, în 1957
Cartea sau filmul?
Un vot de persoană. Poți să te răzgândești oricând.
0% cartea · 0% filmul (0 voturi)
Despre ce e vorba
Un cizmar sărac ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, un loc izolat pe un drum umblat de turme. La început merge bine. Apoi apare Lică Sămădăul, stăpânul porcarilor, și familia intră, pas cu pas, în socotelile lui. Atât nuvela, cât și filmul urmăresc drumul acesta: cum se schimbă un om cinstit fără ca el să-și dea seama când a început.
Filmul
Ecranizarea semnată de Victor Iliu e una dintre cele mai cunoscute adaptări ale literaturii române. Constantin Codrescu îl joacă pe Ghiță, Ioana Bulcă pe Ana, iar Geo Barton pe Lică – un rol care a rămas în memoria publicului tocmai pentru că nu forțează nimic: Lică e liniștit, politicos, și exact de aceea înfricoșător.
Filmul a fost prezentat la Festivalul de la Cannes, în 1957, și e citat de obicei printre reperele cinematografiei românești. Imaginea alb-negru și ritmul lent din prima parte fac ca a doua jumătate să apese cu atât mai tare.
Cum se vede azi
Un spectator obișnuit cu filmele de acum are nevoie de puțină răbdare: montajul e lent, dialogurile sunt mai teatrale decât suntem obișnuiți, iar scenele de interior au lumina teatrului, nu a vieții. În schimb, joaca actorilor ține perfect, iar atmosfera drumului, a cârciumii și a iernii e mai aproape de carte decât s-ar aștepta cineva.
Pentru elevii care au nuvela de citit, filmul e un bun companion: nu înlocuiește lectura (lipsesc exact gândurile lui Ghiță, acolo unde Slavici e cel mai bun), dar fixează lumea și relațiile dintre personaje.
Cartea
„Moara cu noroc” a apărut în 1881, în volumul „Nuvele din popor”, și e considerată capodopera prozei scurte a lui Ioan Slavici. Are sub 150 de pagini în majoritatea edițiilor și se citește într-o seară, deși lasă o impresie care durează mult mai mult. Forța ei stă în amănunte: banii numărați, drumurile, tăcerile dintre soți.
Autorul
Ioan Slavici (1848–1925), născut la Șiria, lângă Arad, prieten cu Eminescu și apropiat al Junimii, a scris despre satul ardelean fără să-l idealizeze. A lăsat nuvele, romanul „Mara” și volumul de memorii „Închisorile mele”.
De ce merită văzute amândouă
Nuvela și filmul fac același drum, dar din locuri diferite. Slavici te ține în capul lui Ghiță: auzi socotelile, scuzele, promisiunile pe care și le face și pe care le încalcă a doua zi. Filmul te scoate afară și te pune să privești – chipul lui Codrescu când tace, felul în care Geo Barton intră într-o încăpere, drumul acoperit de zăpadă. Una e o carte despre ce își spune un om, cealaltă e un film despre ce se vede din afară.
Comparația e și o lecție bună despre ce poate și ce nu poate cinemaul. Monologul interior, arma principală a lui Slavici, nu are echivalent direct pe ecran; în schimb, imaginea câștigă la atmosferă, la figuri și la tensiunea dintre două priviri, pe care textul trebuie s-o descrie în trei fraze.
Pentru școală
„Moara cu noroc” e una dintre cele mai cerute lecturi la liceu, iar filmul ajută la partea unde elevii se împotmolesc cel mai des: relațiile dintre personaje și lumea în care se petrece totul. Atenție însă la temele scrise: profesorii cer textul, nu ecranizarea, iar diferențele de mai sus sunt exact locurile unde un rezumat după film se vede imediat.
Dacă ai de scris despre evoluția lui Ghiță, pornește de la carte și folosește filmul doar ca să-ți fixezi scenele-cheie: sosirea la cârciumă, prima întâlnire cu Lică, drumurile de iarnă, sărbătorile petrecute între oameni care nu-și mai spun adevărul.
Personajele
Cele trei personaje principale au fișele lor în Galeria personajelor: Ghiță, omul cinstit prins în propriile socoteli; Ana, care vede schimbarea înaintea tuturor și nu e crezută; Lică Sămădăul, care nu amenință niciodată direct, fiindcă nu are nevoie. Le poți citi pe fiecare și poți vedea cum arată scorul lor pe cele zece trăsături.
Ce s-a schimbat la ecranizare
Fără spoilere despre final.
- Gândurile lui Ghiță. Nuvela trăiește din monologul interior al personajului – ce își spune ca să-și justifice fiecare pas. Filmul nu poate reda asta și mută explicația în priviri și în tăceri, ceea ce face personajul mai tăcut decât în carte.
- Ritmul. Slavici ia în răspăr un an întreg, cu anotimpuri și cu drumuri. Filmul comprimă timpul și leagă scenele mai strâns, așa că alunecarea lui Ghiță pare mai rapidă decât în text.
- Lică, mai puțin explicat. În carte aflăm treptat cum funcționează lumea sămădăului. Filmul îl arată direct, fără să-i expună rețeaua, și îl lasă să domine prin prezență.
- Bătrâna și copiii. În nuvelă, mama Anei și copiii sunt prezenți constant și dau măsura a ce se pierde. Pe ecran apar mai rar, iar casa pare mai goală decât în carte.
Citești întâi sau vezi întâi?
Citește întâi cartea: are sub 150 de pagini, iar partea cea mai bună din ea – felul în care Ghiță își explică sieși fiecare compromis – nu se poate filma. Pe urmă vezi filmul, pentru chipuri și pentru atmosfera drumului.



