Zâmbetul etrusc – Jose Luis Sampedro, trad. Iulia Bodnari, ed. Univers, 2011
Jose Luis Sampedro este un scriitor spaniol născut în 1917 (d. 2013), iar Zâmbet etrusc i-a adus consacrarea în 1985. Printre romanele sale mai cunoscute se numără: Bătrâna sirenă, Statuia lui Adolfo Espejo sau Calea dragonului.
Povestea nu se derulează în Spania, ci în Italia, în Milano, unde bătrânul Roncone Salvatore și a sa Rusca (numele cancerului ce-l mănâncă pe dinăuntru) este dus de fiul său, Renato, pentru o consultație mai amănunțită. Plecat din satul său, Roccasera, bătrânul Bruno – cum i se mai spune în vreme de război – vede într-un muzeu din Roma un cuplu de etrusci care-l indignă și încântă peste măsură. ”- Etruscii râdeau, îți spun eu. Se bucurau amândoi deasupra mormântului, nu ți-ai dat seama? Ăștia da oameni!”, îi spune fiului său, încântat de beatitudinea acestora, chiar și după moarte.
Rămas cu mintea în vremea războiului, s-ar zice că Salvatore își duce existența doar pentru a urmări moartea bătrânului Cantanotte, un dușman de moarte de ani de zile. Încăpățânarea sa îi permite, poate, să trăiască deși boala ar fi trebuit să-l răpună de mult. Plecat din zona unde a trăit toată viața, Salvatore se vede acum nevoit să se obișnuiască cu orașul și să accepte toanele norei sale, Andrea. Dar ce nu știe el mai înainte de-a sosi în marele oraș este că viața i se va schimba radical. Și nu din cauza mumiilor etrusce, nici a sculpturii lui Michelangelo, Pieta Rondanini, de care este impresionat, nici de modul de viață al fiului și al nurorii, nici de Rusca sa, ci de nepoțelul Brunnetino, care-i poartă numele și care își va lăsa amprenta asupra sa precum talpa unui picior în cimentul proaspăt turnat.
Autorul nu mizează pe final, ba chiar ni-l induce de la bun început, ci mai degrabă pe relația profundă dintre bunic și nepot, fiindcă acolo se găsește miezul întregului roman. Precum și în stilul unic al autorului spaniol, de a intra în mintea protagoniștilor și a transpune ceea ce gândesc despre ceilalți.
În ciuda comportamentului țărănesc, a evocărilor sale nostalgice legate de război și de luptele la care a participat, a atitudinii deplasate pentru oraș pe care o are atât cu vânzătoarele cât și cu menajera Anunziata, Salvatore își face loc în inima celor care contează pentru el. Se crede responsabil de viața micului Bruno, pe care-l protejează până și de părinții lui. Ajunge să le vorbească studenților, în calitate de știutor de tradiții și obiceiuri pierdute, ba chiar își întâlnește și pe Hortensia, femeia care-i va fi alături în lupta cu cancerul și cu educarea, după propriile metode, a nepotului.
Hortensia îl va ajuta pe bătrân să evadeze din atmosfera de prizonierat creată de nora și fiul său. Devine un sprijin pentru Salvatore care, prin atitudinea sa de om învingător, o cucerește și o convinge să-i fie alături până la moarte și să devină, astfel, bunica nepotului său. Punctul principal al romanului, așa cum am mai spus, îl reprezintă relația dintre bătrân – un om cu concepții total diferite de mediul în care trăiește – și nepotul prea mic pentru a putea rosti „mama” – dar se atașează iremediabil de bătrân.
Autorul a reușit să ia o poveste simplă și să o modeleze foarte frumos, ca o împletitură interesantă care se deșiră cu fiecare pagină.
Emilia Zăinel
Cartea poate fi cumparata si online, cu reducere, de aici.
