Este cel puțin superficial să fie redusă opera lui Vladimir Nabokov la „Lolita” – ar fi ca și cum s-ar restrânge D. H. Lawrence la „Amantul doamnei Chatterley”. În profunzime, Nabokov este imens prin abilitatea de a da viață celor mai mărunte lucruri, pe care le poate umple de pasiune, nuanțe și culori ca nimeni altul. Fiecare obiect din jurul personajelor este la rându-i personificat prin simbol, conferindu-i-se o existență proprie, nu doar prin descriere, ci și prin relaționarea cu contextul. Mirosurile și sunetele dansează în opera lui Vladimir Nabokov, completând fascinant mișcarea personajelor. În acest fel, citindu-l pe Nabokov suntem martorii unui puls colectiv de proporții, reliefabil cu un banal scaun…
„Lolita”. Europenilor nu le este (aproape) niciodată simplu să se acomodeze cu mentalitatea mult mai lejeră și mai dezinhibată a americanilor. Când venerabilul Humbert, un om respectabil de vârstă mijlocie, face o pasiune mai presus de sine pentru fiica vitregă în vârstă de 12 ani, povestea este șocantă; când „festinul” literar include și o crimă, furtuna care se stârnește în mintea cititorului este irezistibilă. „Lolita” venea în fața publicului pentru prima oară în 1955, într-o lume în care asemenea istorii erau respinse pe bandă rulantă – în Franța, dreptul lui Nabokov de a o publica s-a întâmplat să ajungă și în fața justiției. Erotică fără să fie obscenă, povestea obsesiei lui Humbert este o goană: a bărbatului orbit de lipsa de control asupra propriei persoane după puștoaica ce-l folosește parcă pentru a fugi spre un viitor care de fapt nu există. Narațiunea se derulează din amintirile lui Humbert, cel care își așteaptă condamnarea și evocă zilele în care, la vârsta de 12 ani, pierdea o iubită. Stabilit undeva în SUA și aparent liniștit, o întâlnește la mijlocul vieții pe Dolores Haze, amestec de „vise copilărești și o cumplită depravare”. Humbert se cunună cu mama fetei, cu intenția de a o elimina. Dar soarta decide ca el să devină tutorele obiectului obsesiei sale. Fata îl seduce și cei doi încep o stranie legătură și un periplu prin moteluri care îl țin pe cititor atât de captivat pe cât permite orice derulare de oroare fascinantă. În plus, pentru un efect perfect, este scrisă într-un stil strălucit, care parodiază toate elementele… dramatice, ce conduc spre tragedie.
„Foc palid”. Patru „puncte cardinale” vin să alcătuiască o carte unică în felul ei: introducerea unui anume Charles Kinbote, care a intrat în posesia unui manuscris al colegului și poetului celebru John Shade, textul acestuia, „Foc palid”, poem de 999 de versuri, un comentariu al lui Kinbote despre acesta și un amplu index. În detaliu, cititorul află cum Kinbote se retrage pentru a studia poemul, dar sfârșește prin a-l interpreta greșit, din perspectiva propriei personalități tulburate de singurătate și disperare. Începe să vorbească despre un rege de ficțiune, Charles cel Iubit, răsturnat de la putere de o revoluție de stânga. Revoltat de faptul că Shade a lăsat o operă pe care el o consideră incompletă, se apucă să astupe golurile: „Eram sigur că poemul urma să conțină toate minunatele evenimente pe care i le-am descries lui Shade, personajele pe care le-am adus la viață pentru el, atmosfera unică a regatului meu”. Așadar, „Foc palid” este povestea unui ego nemulțumit de felul în care un artist l-a imortalizat pentru eternitate. Pentru a pune la punct acest aspect, notele marginale ale lui Kinbote sunt o poveste care spune totul despre exil, teroare, detronarea unei familii regale, fuga din fața întorsăturii istorice, destinul care se poate schimba într-o clipă, transformând extazul în agonie și certitudine în volatilitate.
„Glorie”. Martin Edelweiss reușește să scape din Uniunea Sovietică împreună cu mama lui în 1919 și are parte de deliciile libertății și de provocările unei nou culturi, cea a democrației din Europa vestică. Ce-l determină să rămână atras de perspectiva de a se întoarce în țara natală, chiar în condițiile în care asta ar putea fi autodistrugere? Poate copilăria din St. Petersburg? Pe atunci, în epoca țaristă, viața lui era confortabilă, în sânul unei familii de clasă mijlocie suficient de prosperă. Atitudinea distantă a tatălui este balansată de căldura mamei, cu care tânărul dezvoltă o relație apropiată. Apoi părinții divorțează, oarecum previzibil, dar urmează moartea tatălui și totala surpriză a acaparării puterii de către bolșevici. Mama realizează ce poate urma și cei doi încep fuga: Crimeea, Grecia și în fine Elveția, acolo unde sunt primiți în căminul lui de către unchiul lui Martin (care se va însura cu mama lui la un moment dat). Încântat la început de vest, copleșit și fericit, îmbrățișează oportunitățile, tabloul pestriț al culturilor, posibilitatea de a avea o educație înaltă – ajunge la Cambridge. Iese din universitate mai bogat cu un prieten, Darwin, cu un noian de cunoștințe în urma discuțiilor cu profesorii și colegii, mai îndrăgostit ca niciodată. Viitorul este cât de frumos poate fi unul pentru un tânăr care nu știe ce pune la cale istoria. În ziua în care iubita Sonia trădează ceea ce Martin credea a fi idealul lor și fuge cu un muzician, tânărul uită lecțiile propriei fugi și decide că vestul nu este ce pare a fi; face totul pentru a se întoarce în Rusia. Povestea este uluitoare…
Citiți!
Îți plac cărțile scrise de Vladimir Nabokov? Mai multe idei de cărți și autori celebri găsești în categoria noastră de lecturi fundamentale.
„Satira este o lecție, parodia un joc”
„Gândesc ca un geniu, scriu ca un distins autor și vorbesc ca un copil”
„Viața este un mare răsărit. Nu văd de ce moartea nu ar fi unul încă și mai mare”
