Alexandru Radu, Civilizația română modernă neîmplinită. Un eseu post-lovinescian, Iași, Adenium, 2015
Prezentul volum propune o reactualizare a sincronismului lovinescian, teorie care la începutul secolului XX reprezenta un răspuns liberal la adresa criticilor modernității venite din partea conservatorilor junimiști și nu numai, adepți ai teoriei maioresciene a „formelor fără fond” și a păstrării ruralității culturii române ca principală resursă identitară a României în epoca modernă. „În esență, teoria lovinesciană poate fi formulată astfel. Sincronismul (interdependența sau contemporaneitatea) determină unificarea prin nivelare a civilizației moderne. În ce privește popoarele rămase în urmă, cum este și cazul poporului român, legea acționează în direcția integrării bruște, adică revoluționare, a acestora în circuitul civilizației dezvoltate prin imitarea formelor superioare și, ulterior, prin asimilarea lor în funcție de particularitatea fiecărui popor. Vehiculul sincronizării este deci imitația (contagiunea), care suprapune fondului vechi forme noi, constrângând transformarea primului. Impulsul modernizator este exterior, iar calea este revoluționară – ideologică și ulterior economică –, toate acestea având drept corolar contradicția dintre formă și fond. Acest proces necesar poartă numele de sincronism” (p. 36).
Sincronismul lovinescian adoptă integral și necritic perspectiva occidentală care devine astfel unica soluție pentru problemele de dezvoltare ale României. Față de conservatorii junimiști, valorizatori ai culturii în detrimentul civilizației, a cărei tehnicitate ar fi erodat vitalitatea culturală a popoarelor, Lovinescu pune civilizația și cultura pe același palier, afirmând că ambele contribuie la dezvoltarea socială, fiind de asemenea fungibile. Nu se menționează însă faptul că această accepțiune a binomului cultură (spiritual) – civilizație (material) este una de sorginte franceză, civilizația înglobând și oarecum subordonând aici cultura, dezvoltarea tehnică; în spațiul cultural german, de exemplu, semantica este inversată, cultura însemnând atât dezvoltare intelectuală, spirituală, cât și progres material. De asemenea, sintagma „civilizație română” nu este suficient chestionată; chiar dacă a fost utilizată de Lovinescu acum aproape un secol, e discutabil în ce măsură se poate vorbi realmente de o civilizație română așa cum se vorbește de una franceză, germană, italiană, rusă, chineză sau japoneză, pentru a enumera doar câteva. Asta deoarece respectivele civilizații au iradiat, din varii motive, cu mult dincolo de granițele statelor care le reprezintă epicentrele, ceea ce nu s-a întâmplat însă în cazul nostru.
Mai departe, metoda prin intermediul căreia funcționează sincronismul este imitația. Aceasta se poate exercita atât față de ceva provenit din exterior, adică, așa cum se întâmplă în cazul sincronismului, față de Occident, cât și față de ceva provenit din interior, cum ar fi tradiția. Se pot imita deci fie „străinii”, fie „străbunii”. Popoarele predominant rurale au tendința să urmeze a doua cale, în timp ce popoarele aflate în proces de modernizare prima cale. Nu există însă nicio garanție că, la un moment dat în istoria sa, un popor rural nu se poate transforma într-unul „revoluționar”, orientat radical înspre modernizare.
Imitația nu este un simplu procedeu de copiere mecanică, ci include și o componentă creativă, de adaptare. Astfel, procesul imitației cuprinde două faze consecutive, adoptarea și adaptarea, prima bazată pe contactul direct și nemediat între cultura majoră și cea minoră, pentru a utiliza terminologia filosofului Lucian Blaga, iar ultima constând în contactul mai degrabă indirect și mediat între cele două părți.
În raport cu teoriile epocii, sinronismul lovinescian se diferențiază atât de abordările conservatoare, junimiste, sămănătoriste și ulterior poporaniste, cât și de cele marxiste. Referitor la cele din urmă, și mai exact la neoiobăgia teoretizată de către Constantin Dobrogeanu-Gherea, sincronismul pune accent pe tendința omogenizatoare a relației dintre Occident și cultura română, în timp ce neoiobăgia evidențiază caracterul asimetric al interdependenței care caracterizează relația istorică dintre o cultură centrală, independentă, respectiv una periferică, dependentă. Sigur, tratând problemele de dezvoltare printr-o prismă strict culturală, fără a lua în calcul probelemele economice și sociale care alcătuiesc, în definitiv, piatră unghiulară a dezvoltării, a procesului de modernizare, se poate ajunge și la concluzii hiper-optimiste, conform cărora diferențele dintre Occident și România se vor estompa între timp. La un secol după emiterea sincronismului, se poate constata că situația este un pic mai complicată: deși ambele părți au făcut incontestabile progrese, nu se poate afirma că distanța care le separă s-a redus semnificativ. Tocmai aici intervine postlovinescianismul autorului, care îi reproșează mentorului său că modernitatea occidentală nu reprezintă un status-quo neapărat tangibil, ci mai degrabă o aspirație, un ideal care ghidează dezvoltarea fără a ajunge vreodată să i se substituie: „De acord fiind că, în epoca istoriei moderne, calea de dezvoltare a organismului românesc nu este modernizarea națională (autohtonă), ci occidentalizarea, afirmăm că mecanismul imitativ‑adaptativ nu conduce la adoptarea (imitarea) modelului occidental, ci impune tendința reproducerii acestuia în spațiul românesc, dar nu și a desăvârșirii lui” (p. 190).
Intenția reactualizării sincronismului este salutară din punctul de vedere al valorificării moștenirii teoretice autohtone. Această valorificare trebuie să țină totuși cont de contexte și de critici, fără a se transforma într-un reper intelectual abstract sau, mai grav, unilateral. Încă de la începutul secolului XIX, dezvoltarea spațiului românesc s-a făcut prin intermediul capitalismului agrar și ulterior a celui industrial, ambele de proveniență occidentală. Dar Occidentul nu a reprezentat unicul reper în acest sens, chiar dacă a fost și rămâne principalul reper. Primul contact constituțional al provinciilor române cu modernitatea s-a făcut prin intermediul Rusiei țariste (Regulamentele Organice), care a jucat de asemenea un rol crucial în modernizarea urbană a Bucureștiului.
Nu în ultimul rând perioada comunistă, pe care autorul o consideră una „orientalistă”, reresponsabilă pentru „decuplarea” României de Europa, cu excepția unor „contacte intermitente” (p. 191), necesită la rândul său o abordare mai nuanțată. Modelul comunist de industrializare forțată a fost la rândul său inspirat de capitalismul occidental de la începutul secolului XIX. Ravagiile industrializării din Rusia stalinistă nu sunt cu nimic mai prejos de ravagiile industrializării din Anglia capitalistă din prima jumătate a secolului XIX. La fel și protecționismul economic adoptat de către statele comuniste și inspirat, printre alții de teoreticieni germani ca Franz Liszt, pentru care statul german trebuia să își protejeze industria autohtonă până când era suficient de puternică pentru a concura cu mărfurile de proveniență externă. Exact cum a procedat Anglia, care nu a liberalizat prețurile la alimente decât după ce și-a securizat locul întâi în materie de industrie pe plan global, după ce s-a asigurat deci că nu mai putea fi amenințată de fluctuațiile de preț pe care le puteau utiliza puteri preponderent agrare, cum era Rusia țaristă, de exemplu, în vederea obținerii de concesii politice.
Volumul „Civilizația română modernă neîmplinită. Un eseu postlovinescian” este disponibil atât în format tipărit, cât și .
Cronică de Emanuel Copilaș
Emanuel Copilaș este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Autor de cărți și articole în diferite volume colective și reviste de specialitate, Emanuel Copilaș este colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac.
